Confesiunea unei asistente medicale in penitenciar
Din liceu halatul alb a devenit pentru mine un tel, un scop, un vis. In 1985 si 1986, am dat admitere la Facultatea de Medicina fara sa fiu admisa.
In 1990, cand am aflat ca s-a reinfiintat Scoala Postliceala Sanitara, lucram ca muncitoare intr-o fabrica de mobila.
In aproximativ o luna de zile am invatat anatomia si chimia organica mai bine decat le stiam cand am candidat la Medicina si am intrat la Scoala Postliceala Sanitara Arad.
Am inceput cursurile si in 1993 am primit repartitie la Centrul de Hemodializa al Spitalului Municipal Arad, unde am lucrat doi ani, apoi inca doi ani la sectia de ATI a aceluiasi spital.
Vin dintr-o familie mixta: din mama nemtoaica din Banat si tata roman, din neam de moti veniti in judetul Arad ca dascali si preoti.
Mama a fost profesoara de istorie, tata – impiegat de miscare la CFR. Bunicul patern a fost toata viata epitrop la biserica ortodoxa din sat, iar doi dintre fratii sai mai mari au fost preoti ortodocsi. In anii comunismului, unul dintre ei a facut inchisoare pentru vina de a fi preot!
Cred astazi ca in medicina romaneasca felul cum vorbim cu bolnavul este deficitar. Asistentele medicale sunt un fel de tampon intre medic si pacient.
Ele trebuie sa traduca pe intelesul pacientului limbajul folosit de medici, apoi sa comunice medicului evolutia lui si nedumeririle sale sau ale familiei.
Starea de fapt din spitalele romanesti de la inceputul anilor ’90 ne obliga pe noi, asistentii, sa consiliem bolnavii si familiile. Am realizat atunci ca in curicula de formare profesionala a asistentilor medicali ar trebui sa fie mai multa psihologie decat am facut eu (un singur semestru, la scoala postliceala). Asa ca am inceput sa cumpar si sa citesc reviste de psihologie…
In cei patru ani cat am lucrat la Spitalul Municipal din Arad, am avut ca pacienti cativa detinuti si m-am imprietenit cu doi subofiteri care le asigurau paza.
De la ei am aflat ca s-a pensionat un asistent medical de la penitenciar si exista un post liber. Asa ca am dat examen si am inceput noul serviciu pe 1 decembrie 1997, exact in ziua in care implineam 31 de ani.
Am primit gradul de plutonier si, de la inceput, am lucrat cu doi medici si trei colegi asistenti. Initial, a fost destul de greu pentru ca era o lume complet necunoscuta.
Contactul cu zona militara a avut, si el, un oarecare impact, dar eu sunt o fire puternica, nu ma intimidez usor, am un destul de dezvoltat simt al umorului si nu ma sperie un mediu dominat de barbati.
Fara sa fiu o feminista, nu cred ca exista profesii care se adreseaza doar barbatilor. Am luat totul ca pe o provocare si m-am straduit sa ma adaptez cat mai repede. In spital am lucrat aproape exclusiv cu fiole si perfuzii, pe cand aici regimul era mult mai apropiat de un dispensar, nu de o sectie de spital.
In cei 14 ani de cand lucrez la penitenciar, m-am casatorit (sotul meu lucreaza si el ca subofiter in penitenciar), am devenit mama, am dat examenul de asistent principal si am facut Facultatea de Psihologie.
Nu am intentionat niciodata sa-mi schimb profesia de asistent medical cu cea de psiholog, am facut facultatea doar pentru dezvoltarea mea personala. Cred ca am devenit o mai buna angajata, o colega mai intelegatoare si poate mai suportiva.
