Confesiunea unei asistente medicale in penitenciar
Desi eram o persoana puternica si inainte de a veni sa lucrez la penitenciar, munca de aici m-a facut sa devin oarecum mai insensibila si mai precauta. Pentru ca la serviciu ma lovesc mult de mincinosi, de oameni care practica santajul emotional pentru a obtine favoruri nepermise de regulament.
Intelegand prin „favoruri“ si simpla deplasare la usa unei alte celule pentru a cere o tigara unui prieten… Am constatat ca in ultimii ani ma gandesc mai repede la o inselaciune decat o faceam inainte. Si imi trebuie mai multe asigurari ca, daca dau un ban, acesta va fi folosit pentru a ajuta un nevoias si nu pentru alte scopuri.
In relatia cu pacientii mei, sa spunem ca pastrez o oarecare distanta. In primul rand, ca sa ma protejez psihic pe mine. Nu ii ascult despre cum au ajuns in penitenciar pentru ca, dupa o anumita perioada de detentie, isi construiesc povesti care au prea putin adevar in ele.
Dar de multe ori stau de vorba cu ei si ii ascult, atunci cand au nevoie de asta. Deci, fac un fel de consiliere, care uneori rezolva problemele mai bine decat niste pastile. Este nevoie sa te porti cu ei precum cu niste copii: sa fii drept, corect, constant in atitudine si pretentii, sa fii ferm, dar nu excesiv de dur.
Atunci cand le vorbesc, ii privesc in fata, tonul este calm, limbajul simplu, pe intelesul celui caruia ma adresez. Opresc din fasa orice tentativa de simulare a vreunei afectiuni, iar pentru un bolnav adevarat fac totul.
Decat sa nu apuc sa tratez pe cineva care are nevoie cu adevarat de ajutor, prefer sa vad 100 de oameni care se prefac suferinzi.
Tin cel mai mult la constiinta curata si la somnul linistit, asa ca respect legile si regulamentele. Majoritatea pacientilor mei au ajuns in situatia de persoane private de libertate pentru ca au o problema cu respectarea legii, cu autoritatea, cu regulile, au o rezistenta scazuta la frustrare si multe alte probleme…
In acest context, cred ca ajutorul poate fi dat doar daca pentru administratia penitenciara si personalul acesteia litera si spiritul legii sunt painea cea de toate zilele. Eu, personal, aceasta atitudine incerc sa o am.
Avand in vedere istoria familiei mele, inca din copilarie sunt o credincioasa practicanta, cu o credinta intarita si de trecerea timpului. Cred ca Dumnezeu face in fiecare zi multe minuni pentru noi, dar nu le constientizam.
In anii de cand lucrez in penitenciar, credinta si convingerile mele ortodoxe au devenit si mai puternice. Mai mult, curatarea de problemele de la serviciu o fac prin rugaciune. Si lectura. Citesc mult: psihologie, religie, beletristica…
Lectura este pentru mine una dintre cele mai eficiente metode de a ma elibera de stres, de a ma linisti. Un efect similar il are si lucrul de mana – cos goblen, si atunci cand cos, uit de toate necazurile, ma relaxez si uit cum trece timpul.
Desi lucrez intr-un mediu deosebit, relatia mea cu mine, cu maternitatea si feminitatea mea este una buna si echilibrata. Pe fiica mea incerc sa o fac sa fie responsabila, sa vada ca orice are doua fete, dar sa se concentreze pe partea plina a paharului.
Nu cred ca am devenit mai stricta cu ea datorita job-ului meu, desi o oarecare strictete este necesara atunci cand educi un copil. Incerc sa-i insuflu o credinta in Dumnezeu, optimism, sa-i protejez veselia si bunatatea ei de copil.
Ma simt bine intr-un colectiv dominat de barbati, dar nu tolerez nimanui, in prezenta mea, un limbaj vulgar (care in acest mediu este peste tot). Apar cu vehementa cauzele in care cred, chiar cu riscul de a-mi bate cuie in talpa.
Si mai cred foarte mult ca orice conflict se poate rezolva printr-o comunicare reala, eficienta si nonviolenta. Inca din facultate, am gasit foarte interesant conceptul comunicarii nonviolente al lui Marshall B. Rosenberg si am citit tot ceea ce am putut despre aceasta tema. Incerc sa-i aplic principiile, atat in activitatea mea profesionala, cat si in viata personala.“
Interviu de Catalina Cristescu
