Credinta ca antidepresiv
Aproape orice religie ofera solutii de viata senina si impacata. In plus, credinta are cateva efecte terapeutice impotriva depresiei, recunoscute si de catre psihologia moderna.
Diversi scriitori si filosofi au meditat asupra melancoliei. Ei constatau ca, adesea, omul este trist fara motiv. Nu il multumeste nimic, e apasat de griji, demoralizat, sufera. Asta pentru ca lumea si ratiunile de a trai ne scapa printre degete, oamenii actioneaza de multe ori absurd, produc razboaie, greseli de comunicare, tragedii. Pe buna dreptate, tristetea ar putea fi considerata o boala spirituala. Filozofia de factura existentialista numeste aceasta stare „angoasa”.
Asta inseamna ca viata noastra este cotropita adesea de un „urat” fundamental… In primele secole crestine Sfintii Parinti vorbeau despre „akedia”. Aceasta era starea de apatie si tristete fara motiv, plictiseala, lipsa de chef, inactivitatea. Astazi psihologia o pune in relatie cu nevroza de angoasa si psihoza melancolica. Exista in akedie o insatisfactie vaga si generala. Daca e sa credem scrierile teologilor, omul, in momentele in care se afla in aceasta stare, devine instabil, spiritul lui este incapabil sa se fixeze asupra a ceva. Totul si-a pierdut temeiul si cel care sufera cade prada unei stari de dezgust profund, care il consuma. Ispita aceasta recenta pare de neinlaturat in lumea moderna, atat de plina de tentatii consumiste.
Epuizam rapid experiente, trecem la altele, nimic nu mai are profunzime.
In general, orice religie predica o forma sau alta a fericirii si mantuirii. Tristetea nu-si are locul decat in forma remuscarii si penitentei, daca ea este urmarea raului pe care il facem altcuiva. In crestinism cainta este o stare normala si ea restabileste ordinea interioara a credinciosului si in interiorul comunitatii in care acesta traieste. In plus credinta are o valoare terapeutica probata. Daca ne gandim numai la toti acei oameni care au trait experiente limita – detentie, moartea celor apropiati, umiliri, dar care au rezistat si, mai mult, s-au intarit interior – nu putem sa nu observam ca forta lor a fost sporita de experienta religioasa autentica pe care au incercat-o in acele situatii.
Un exemplu clasic este cel al lui Nicolae Steinhardt, scriitor inchis de comunisti intre 1959 si 1964. Steinhardt a scris dupa iesirea din inchisoare „Jurnalul fericirii”, confesiunea unei intense experiente religioase din perioada de detentie. La Jilava, Nicolae Steinhardt descopera credinta ca izvor de rezistenta interioara. Confruntat cu foamea, bataile, frigul si boala, scriitorul cunoaste nu depresia, ci bucuria extrema si puterea de energizare a religiei.
