Cum devii complexat
In copilarie se consolideaza (sau se distruge) increderea in sine. Atitudinea parintilor este vitala, atat in bine, cat si in rau. Cert e ca nu ne nastem cu complexe, ci devenim timizi in relatie cu ceilalti.
„Nu indraznesc sa ma afirm“, „Nu stiu sa spun nu“, „Mi-e frica de ceea ce pot spune altii despre mine“, „Sunt timid“, „Ma pierd cu totul cand vine vorba sa vorbesc in public“, „Cand sunt indragostita, am sentimentul ca nu merit sa fiu iubita la randul meu“, „Nu am nicio valoare“ sunt tot atatea moduri prin care iese la iveala lipsa increderii.
De fapt, expresia „lipsa de incredere in sine“ este un fel de concept general, care inseamna totul si nimic. Folosindu-l, pacientul arata ca ceva nu merge in relatia lui cu ceilalti si cu el insusi, cu partenera sau partenerul, sau la serviciu. Nu merge pentru ca nu am incredere in mine insumi. Sau se mai poate sa fii foarte bine pe plan profesional, dar sa nu prea mearga pe plan afectiv. Poti fi performant si poti lansa cu succes un nou proiect, dar poti fii complet blocat daca vine vorba despre o marire de salariu care trebuie negociata. De unde si necesitatea ca pacientul sa fie nevoit sa-si dea seama unde „schioapata“ inainte sa-si dea seama de unde porneste problema lui.
Constatarea ca „nu am incredere in mine“ este mai mereu produsul unei povesti particulare. Nu ne nastem timizi sau complexati, ci devenim astfel in urma a ceea ce traim in familie. In aceeasi masura, se regaseste un punct comun: pornind de la copilarie, regasim elementele care au condus la aceasta lipsa de incredere in sine. Mai multe tipuri de atitudini parentale sunt prezente drept cauze, chiar daca parintii nu sunt niciodata in intregime responsabili de nevrozele copiilor lor. Pentru ca fiii lor ii iubesc, ii divinizeaza si ii asculta, de aceea parintii influenteaza in asa mare masura destinul copiilor lor.
Parintii care proiecteza visurile lor asupra copiilor
„Ce neplacut e ca nu esti deloc gratioasa!“, spune mama, iritata, fiicei sale de cinci ani. Mama a vrut sa devina dansatoare, dar degeaba… Pentru a se consola, s-a gandit ca va da nastere unei mici artiste. Stim de la Freud ca parintii nu se pot abtine sa proiecteze asupra copiilor lor visurile lor de marire: acolo unde ei au esuat, copiii vor reusi. Multi dintre acesti parinti tin prea mult la valoarea visului pentru a-si accepta copilul asa cum este el. Si cand isi dau seama ca acesta nu corespunde dorintelor, parintii simt o imensa deceptie urmata de represalii la adresa copilului, sub forma reprosurilor si denigrarii sistematice.
Si pentru ca vorbele parintilor au valoare enorma pentru micut, el se gandeste ca nu valoreaza mare lucru. De unde si inhibitiile care vor atinge diverse domenii ale vietii: dragostea, munca, relatiile cu ceilalti – in general, e vorba despre relatiile care au fost foarte mult valorizate de parinti.
Refuzul de a vedea problemele
„«Cum-necum, tu trebuie sa reusesti in viata», imi spunea tata. Acum imi dau seama ca era de fapt o negare din partea lui a dificultatilor mele. De fapt, el nu voia sa-si faca griji pentru mine. Ca rezultat, astazi, orice fleac ma destabilizeaza“, marturiseste Camelia. „Astazi, am si eu o fetita si stiu ca a ajuta un copil inseamna sa fiu atenta la semnalele inhibitiei si inchiderii in sine: de ce are atat de putine prietene, de ce nu poate sa se exprime in clasa…“
Parintii, deja incalciti in propriile probleme, au, cel mai adesea, din nefericire, tendinta de a adopta politica strutului. E dificil sa ii invinuim. Chiar daca aceasta orbire inseamna, cativa ani mai tarziu, pentru progenitura lor devenita adult, o lunga perioada la psiholog pentru a trata inhibitii ce puteau fi combatute de foarte devreme, din copilarie.
Alt caz e cel al parintilor care prefera sa nu vada nimic pentru a se apara ei insisi. Pentru acestia, un fiu sau o fiica prea timorata (caz foarte des: in general, copilul este inhibat de parinti) inseamna o lovitura in amorul lor propriu.
