Cum ne schimba durerea

Durerea este o experienta comuna noua, tuturor, dar care ramane singulara pentru fiecare dintre noi. Frica, furie, refuz – durerea modifica intreaga noastra relatie cu lumea si cu ceilalti. Si poate, de asemenea, sa fie o sursa de descoperire de sine.

„Am suferit o migrena teribila. Trebuia sa fie un sejur pentru indragostiti la Venetia“, isi aminteste C., 40 de ani. „A fost groaznic: nu mai puteam sa vorbesc, nu voiam decat intuneric si liniste. Eram terminata. Nu mai exista nimeni si nimic, eram cuprinsa cu totul de durere.“ O reactie pe care partenerul ei nu a inteles-o si pe care a interpretat-o ca pe un gest de respingere. I-a trebuit mult timp ca sa realizeze ca ea suferea de migrene…

C. a facut o descoperire in acea zi: enorma dificultate de a vorbi despre realitatea durerii sale. Experienta comuna tuturor: cine se poate lauda ca a traversat intreaga existenta fara cea mai mica migrena sau cea mai mica durere de dinti? Caci durerea fizica nu ramane decat o experienta singulara, proprie fiecaruia. Exact in asta consta principalul sau paradox. In aceste conditii, cum sa reusim sa exprimam intensitatea?

Durerea nu se lasa invinsa foarte repede. Pulsatila, surda, ascutita, iradianta, fulgeratoare – medicii folosesc un intreg vocabular pentru a incerca sa identifice natura ei. O dificultate precum punerea la punct a unei scari de cuantificare a durerii, de la 1 la 10, folosita in serviciile spitalicesti, a presupus ani de studiu pentru a se ajunge la un acord comun. David le Breton, sociolog si antropolog, face din aceasta dificultate de comunicare una dintre cheile de baza ale reflectiei sale in ultima lucrare.

„Chiar si modul in care simtim durerea poate fi diferit“, observa el. „Suferinta in raport cu o cauza asemanatoare poate fi imensa sau derizorie.“ In functie de varsta, de conditiile psihologice, de sprijin, de cultura. „Un studiu american din anul 1960 a demonstrat ca irlandezii si italienii nu sufera in aceeasi maniera. Din aceeasi cauza, in situatia unei interventii oftalmologice, italienii aveau tendinta de a-si exprima vizibil suferinta, fata de irlandezi, care o tineau sub control.“

Dincolo de diferentele culturale, simtirea durerii nu este identica nici de la un individ la altul, nici macar de la un sex la altul. „In timpul experientelor in care durerea este provocata, observam ca aceasta apare mai repede la femei si ca acestea o tolereaza mai putin bine“, precizeaza doctorul Alain Serrie, presedinte al Societatii Franceze pentru Studierea si Tratarea Durerii. Fara a omite modalitatea in care au fost suportate durerile din copilarie („Nu e nimic, strange din dinti“ ori „saracul meu copilas, te doare rau…“). Totul se construieste in copilarie.

Indepartati unul fata de celalalt

In aceste conditii, nu este nimic mai surprinzator ca durerea, „raul comun“, dar nu „in comun“, sa ne izoleze, sa ne inchida intr-o lume interioara, in care nu mai avem acces la ceilalti si in care ceilalti nu ne mai pot atinge. In afara retragerii in sine, durerea poate genera furie si agresivitate, care duce adesea la neintelegeri si respingerea apropiatilor. Intrucat aceasta inaccesibilitate fata de celalalt genereaza, la randul ei, suferinta in anturaj.

Parintii copiilor bolnavi recunosc, de asemenea, incapacitatea de a-i linisti sau de a suferi alaturi de acestia. „La zece luni, M. a fost operata la intestine“, ne povesteste O., mama ei, 37 de ani. „Neputinta mea in fata durerii ei ma sfasia. Nu mai voia nici macar sa stea in bratele mele.“ Aceasta singuratate ne aminteste ca „suntem fiinte separate. Durerea actioneaza ca o ruptura intre fiinte“, subliniaza David le Breton.

Iar aceasta ruptura este cu precadere insuportabila pentru mame, care trebuie sa abandoneze fuziunea cu copilul… cautand-o in acelasi timp ca si cand ele ar putea lua asupra lor durerea pe care o simt copiii lor. „Sa mi se taie un picior pentru a inceta suferinta lui, nu mi-ar pasa!“, jura O. „Durerea copilului reactiveaza aceasta culpabilitate fundamentala la mama de «a arunca copilul in lume», in opinia filozofului Martin Heidegger“, remarca Laure Bertrand, psiholog clinician.

O noua constiinta de sine

Daca suferinta inseamna solitudine, ea mai inseamna si perceptie ascutita a identitatii: suferinta mea imi indica limitele fiintei mele. „Peste tot unde ma doare, acolo sunt si eu“, scria autorul elvetian Fritz Zorn. In marile crize dureroase, investim corpul propriu tot atat de mult cat este investit in el. M., 60 de ani, a facut aceasta experienta cand a suferit de cancer la san.

„Corpul meu si-a amintit de mine in mod foarte crud. Nu puteam ignora «bestia» care ma «musca» de sub axila. Simteam perfect contururile interventiei chirurgicale.“ Si daca, din fericire, durerea a disparut, constiinta corpului ei a ramas. „Am retinut lectia. Ma ascult.“

Aceasta stare de veghe fata de sine ne poate deschide spre o alta dimensiune a fiintei noastre. Smulgandu-ne de noi insine („noi“ de dinaintea durerii), suferinta ne duce spre o metamorfoza, mai mare sau mai mica: in cel mai rau caz, ne distruge intr-o suferinta fara iesire; in cel mai bun caz, ne determina sa ne punem niste intrebari. „Ea ne vorbeste despre noi, despre libertatea noastra“, spune psihologul Bertrand Vergely. „De ce suferim? De ce nu suportam durerea? Ce se intampla in profunzimea fiintei noastre incat ne face sa fim deodata paralizati sau eliberati si mai puternici?“

Dandu-ne adesea dorinta de a muri, suferinta cumplita ne poate insa face sa trecem de partea celor care cunosc pretul vietii. Sau, pur si simplu, ne face sa apreciem momentele obisnuite, precum durerile cronice, din ce in ce mai intalnite in societatea noastra. In cazuri mai putin grave, durerea poate deveni o provocare, intrucat trebuie sa coabitam cu ea. „Ma va durea intotdeauna, dar mai mult sau mai putin“, ne spune M. „Traiesc cu durerea. Ma adaptez: nu mai car greutati, evit anumite gesturi. Sunt destul de mandra ca am traversat perioada aceasta, chiar daca, desigur, mi-ar placea sa ma intorc la lipsa de griji fata de corpul meu, asa cum era inainte.“

Sa gasim un sens in durere, pentru a o suporta

Marturiile deportatilor si ale celor supusi torturii spun acest lucru: daca victima acorda sau nu valoare incercarii suferite, aceasta o va traversa mai mult sau mai putin bine. David le Breton vorbeste despre un „scut al sensului“. Aceasta notiune se aplica si durerii sportivilor de performanta, resimtita ca o masura a intensitatii antrenamentului, sau durerii nasterii, intensa, dar suportabila (chiar dorita, in cazul refuzului injectiei epidurale), pentru a nu rata nicio secunda din „eruptia“ vietii.

„Este mai usor daca stim ca se va sfarsi, dar si in cazul unei dureri cronice, putem sa ii acordam acesteia un sens“, explica specialistul. Psihoterapie, yoga – totul ne poate ajuta sa cautam in noi modalitatea de a „face“ ceva. Inclusiv pana la portile mortii. „O pacienta mi-a spus ca boala si durerea o facusera sa descopere niste adevaruri“, povesteste terapeuta Laure Bertrand.

Durerea modifica perceptia pe care o avem despre noi insine si altereaza relatia noastra cu lumea, dar poate in acelasi timp sa devina o „forta“. Precum o incercare, ea se poate depasi. Iar aceasta calatorie catre noi insine, aceasta depasire a intimitatii, ne metamorfozeaza si ne conduce spre o cunoastere de sine mai profunda.