Cum ne vedem de fapt

Intre masca sociala a politetii, comportamentele deprinse in copilarie si ceea ce suntem in profunzime, dincolo de ceea ce am invatat… iata identitatea noastra.

Probleme cu imaginea de sine? Nu se refera numai la soldurile prea late, urechile prea mari sau expresia deprimata pe care credem ca o avem lunea. De mici, invatam anumite comportamente pe care, ulterior, le rene­gam si nu le simtim ca fiind ale noastre. Sau anumite caracteristici de personalitate ne scot din sarite (la altii, ca proiectie a defectelor pe care nu vrem sa le vedem la noi…).

Diana, 28 de ani: „De multe ori sunt surprinsa cand ma privesc in fotografii. {tiu cum arat, desigur, dar parca aparatul de fotografiat imi da alt aer decat cel pe care il cunosc. Imaginile nu se potrivesc cu felul in care ma vad pe mine insami. Mi-a luat mult timp sa inteleg de ce. De multe ori, mi s-a spus ca am o infatisare delicata, de persoana fragila. Dar mie imi place sa ma consider ca fiind, dimpotriva, un om puternic si hotarat.

Am luptat de mic copil impotriva ideii ca as avea nevoie de protectie. Am incercat sa depasesc ceea ce credeam ca este doar o aparenta. Am ne­gat-o, pana am ajuns sa uit ca exista. Poate tocmai de aceea intalnirea fata in fata cu chipul meu imi provoaca mereu o tresarire de surpriza. Daca mi-as putea face portretul din imaginatie, sunt sigura ca i-as conferi o alta atitudine.“

Purtam o masca

Felul in care ne vedem pe noi insine nu coincide cu cel in care ne vad ceilalti. Jung spunea ca avem fiecare cate o „persona“ – masca sau aparenta, prin care ne pre­zentam in fata lumii. Dar, atentie, nu ar trebui confundat acest concept cu rolul social. Persona este mai degraba rezultatul autoconstructiei interioare.

Fata in fata cu tine

Ce se intampla daca renuntam la mastile noastre? Psihologii sus­tin faptul ca un astfel de gest poate reprezenta un moment tulburator pentru o persoana. Renuntarea la o aparenta presupune disconfortul de a ne vedea intr-un fel nou, poate neplacut, neasteptat. El inseamna, totodata, riscul de a pierde aprobarea celor cu care intram in contact. Pe de alta parte, insa, daca evitam in­­tr-o prea mare masura sa ne vedem asa cum suntem, exista riscul sa devenim victimele propriilor noastre mecanisme de pro­tectie.

Psihologul afirma: „Cu cat diferenta intre ceea ce sunt eu si ceea ce cred ca ar trebui sa fiu este mai mare, cu atat sentimentul de alienare trait este mai intens, iar situatiile generatoare sunt percepute ca amenintatoare. Iesirea din astfel de situatii este ceea de a «fugi», solutie care, psihologic vorbind, se realizeaza prin interme­diul mecanismelor de aparare.“

Marius, 26 de ani: „Parintii mei au divortat intr-un mod destul de violent si neasteptat, cand eram adolescent. Evenimentul acesta m-a afectat foarte mult, dar am incercat sa ignor acest lucru. Evitam pe cat puteam subiectul sau, daca nu aveam de ales, adoptam o atitudine ironica, detasata.

Am inceput, insa, treptat, sa ma izolez de prieteni. Preferam jocurile pe calculator in locul ori­ca­ror intalniri reale. Imi placeau mai ales cele in care puteam construi o lume imaginara dupa cum imi do­ream. Apoi, daca pierdeam, re­nun­tam si o luam de la capat. Am ajuns aproape depen­dent de calculator, ignorand scoala si mai tot ce se intampla in jurul meu. Am fost acuzat ca nu imi pasa de familia si de viata mea. Am ajuns sa ma las de facultate. Am devenit o persoana inchisa. Abia peste cativa ani, cand am reinceput sa vorbesc cu tatal meu, cand am acceptat ce s-a intamplat atunci, mi-am dat seama ca, de fapt, in ciuda aparentelor, imi pasa prea mult…“.

Ce putem face, insa, pentru a nu ajunge atat de departe? Se pare ca o lectie a firescului este binevenita. Este bine sa incercam sa traim experientele de care avem parte fara a le intepreta prin prisma a ceea ce ne-au impus ceilalti. Totoda­ta, este binevenit sa fim precauti in orice context social si afectiv care ne poate afecta, in ciuda aparentei sale importante. In unele cazuri, ajutorul unui terapeut poate fi binevenit. El ne poate oferi un cadru sigur, de acceptare necon­di­tio­nata, in care ne putem redes­coperi.

Putem invata, astfel, sa ne eliberam de constrangerile excesive care simtim ca ne fac rau. „Exista oameni care nu pot simti in mod liber durerea fizica, pentru ca a fi bolnav inseamna ca sunt «o problema, un necaz» pentru cei apropiati, ceea ce ar fi inaccepta­bil. Sau sunt soti ce nu pot simti si arata iubire fata de sotie, pentru ca astfel de sentimente sunt specifice unor barbati slabi, iar ei trebuie sa isi pastreze fateta de oameni puternici“, spune Florenta Foca.

„Familia mea este foar­te con­ser­vatoare. Parintii ne-au invatat intotdeauna sa tinem la a­pa­ren­te. Desi au avut mereu grija de mine si de sora mea, am simtit mereu o distanta intre noi si ei. Cand eram copii, erau severi si des­tul de reci, apoi, cand am crescut, obisnuiau sa inchida ochii daca fa­ceam ceva ce nu considerau ca e potrivit. Nu am simtit niciodata ca m-as putea sprijini pe ajutorul pa­rintilor mei pentru vreo problema su­fleteasca. Am fost me­reu atent sa nu ii fac de ras.

M-am pus adesea pe locul doi, ascunzand ce ma supara, pentru a nu ii deranja. Stiam ca au principii stricte de viata si prefera sa fie mintiti in fa­ta doar de dragul de a nu renunta la ele. Atitudinea lor excesiv de protectoare si totodata distanta mi-a facut foarte rau. Tocmai de aceea, am incercat sa ma port alt­fel cu copiii mei. Nici astazi, daca le-as spune parintilor mei ce m-a a­fec­tat, nu ar intelege.“