Cum sa alinam doliul cuiva
Cel sau cea cu care iti imparti viata sta prostit pe scaun. Tocmai a aflat ca tatal sau a murit. „Stii, era destul de in varsta si a avut o viata buna si implinita“, spui tu, balbaindu-te.
Un coleg si-a pierdut copilul anul trecut si se apropie data de comemorare. Faci eforturi sa ii fii alaturi, sa arati ca nu ai uitat si incerci sa evoci cu blandete acel moment tragic. „Nu vreau sa vorbesc despre asta“, spune el, rece.
De la o zi la alta, la ora cand moartea erupe in anturajul nostru, suntem trimisi sa ne confruntam cu propriile limite si neputinte. Cum sa faci fata durerii altuia? Cum sa-l ajuti pe cel sau pe cea care traieste un doliu?
Nu exista niciun ghid practic ce ne poate descurca in aceste situatii, din simplul motiv ca nu exista nicio norma in acest domeniu.
In acelasi timp, pe toti ne incearca angoasa a ceea ce poate insemna pierderea cuiva drag.
Psihanalistii, in linia lui Freud, considera acest proces un „travaliu“, un proces intern de renuntare gradata, un efort intern pe care il fac toti cei indoliati.
Intelegand si acceptand dificultatile specifice, putem sa gasim cele mai bune mijloace de a-i ajuta.
Un pas inapoi, doi inainte
Un doliu, ca mai toate procesele de separare, este azi un caz de studiu foarte fecund pentru psihopatologie, mai ales in SUA si Canada. Elisabeth K¼bler-Ross, doctorita elvetiana care a impus, incepand cu anii ‘ 70, o privire net diferita asupra sfarsitului vietii, a fost prima dintre specialistii care au facut publice stadiile interioare ale celui aflat in doliu.
Demersul sau, reluat azi de multi psihoterapeuti, a permis identificarea a cinci „intalniri“ emotionale de neevitat, pana atunci aflate mai degraba sub tacere si tabu: socul, refuzul, furia, depresia si acceptarea.
Sa poti repera aceste miscari interioare poate fi foarte util, daca vrei sa ajuti pe cineva aflat in doliu. Chiar daca aceste faze nu se succed intr-o ordine logica, ele dispar in decurs de un an.
Sunt multi parinti care spun ca „nu stiu ce am, din nou simt furia puternica de atunci, credeam ca am depasit aceasta etapa.“
Dar travaliul doliului este ca mersul furnicii: doi pasi inapoi, unul inainte. Dar ceea ce este important, este sa ne acordam acestor ritmuri interioare si sa acceptam fluctuatiile de dispozitie ale persoanei care sufera, fara judecati de tipul „tot mai plangi?“ sau „esti prea de tot!“
Timp de cateva saptamani, persoana pare realmente sa deprinda cheful de viata, inainte de a recadea intr-o stare depresiva sau intr-o noua faza de hiperactivitate. „Durerea este o scara in spirala“, scria poeta americana Linda Pastan.
Cinci stadii emotionale
La anuntul unui deces – dar si la descoperirea unei maladii incurabile care a debutat (de fapt, sunt doua fenomene similare, numai ca in al doilea caz vorbim despre doliu anticipat) – cel indoliat se poate percepe ca un exclus din lumea viilor, proiectat intr-o zona fara afecte sau senzatii.
Este socul, starea de prostratie, ele par sa anestezieze si sa il faca incoerent. Un adolescent care a aflat despre moartea accidentala a fratelui sau intreba incontinuu: „Are bratul rupt? Maine avem meci de fotbal ar fi aiurea…“. Este vorba despre un mecanism de aparare firesc impotriva a ceea ce este de negandit.
Asadar, nici nu se pune problema sa-l aduci pe linia de plutire pe cel care pare ca s-a blocat in negatie sau durere. Evita si minimalizarea: „dar bine, totusi ne asteptam“… sau violenta cu care vrei sa-l faci sa se „scuture“.
Ceea ce este mai important, este calitatea felului nostru de a asculta, prezenta noastra empatica (adica felul cum ne putem pune putin in locul lui) si constiinta ca, desi suntem mai putini, facem de fapt mai mult.
Apoi vor fi lacrimile, crizele, revolta, semne ca pierderea devine fapt constient. A favoriza exprimarea acestor emotii violente este foarte important.
„Oare exista in spitalul asta locuri unde poti sa urli, pur si simplu?“, o intreba o mama pe psihiatra Elisabeth K¼bler-Ross. Iar cea din urma i-a oferit biroul ei, pentru ca femeia disperata „sa se dea cu capul de pereti“.
Alain de Broca, psihiatru francez, este de parere ca „a primi agresivitatea celui indoliat este esential, pentru ca el sa nu o intoarca impotriva sa insusi, sa nu isi faca rau“.
Starea depresiva, alternarea dintre tristete si apatie, le da celor indoliati sentimentul ca nu isi vor reveni vreodata la cheful de viata de dinainte.
Sa incerci sa ii mangai este adesea similar cu a nega ceea ce ei simt. La fel e cu dedramatizarea – nu tine. Nici antidepresivele nu fac mare lucru la un nivel fundamental, pentru ca pastilele nu vindeca ranile sufletului.
Paradoxal, insa, evocarea vietii si intamplarilor comune dintre cel indoliat si defunct poate avea rol pozitiv. „Aceste momente sunt bune pentru a construi amintirile care parusera ca se dizolva“, spune Alain de Broca.
Incet-incet, acceptarea, care nu are nimic in comun cu resemnarea, poate amorsa terminarea doliului. Ea se traduce printr-o interiorizare a mortii: o vaduva poate sa continue gradinaritul pentru ca era activitatea preferata a sotului, o mama poate sa isi onoreze fiul plecat printr-o fundatie ce sprijina copiii bolnavi de aceeasi boala ca a fiului ei…
Departe de a insemna uitare, se reconstruieste de fapt relatia cu persoana iubita si disparuta. Dar vorbim despre doliu incheiat numai atunci cand persoana poate sa se investeasca in activitati noi si in alte relatii.
Culpabilitatea este omniprezenta
Orice travaliu de doliu este conditionat de o emotie insidioasa si omniprezenta: culpabilitatea. Sa supravietuiesti cuiva inseamna sa fii prada, ca inainte, emotiilor ambivalente.
Cel care plange isi va reprosa ca nu a fost mereu alaturi de cel plecat, ca nu l-a iubit, ca l-a abandonat. Indaratul tristetii se regaseste o mare manie. Dar aceasta vina esentiala trebuie pusa in cuvinte, ea nu trebuie negata.
Ascultarea empatica se dovedeste a fi, inca o data, fundamentala. Daca ne simtim incapabili sa ii ascultam, ii putem orienta pe cei indurerati catre un grup de sprijin sau catre un terapeut.
Doliul este una dintre cele mai mari si mai grele experiente umane, putini sunt cei care trec usor peste asa ceva, fara cicatrice. Alaturi de cei care au incercat o pierdere similara, cel indoliat poate sa simta puterea vindecatoare a identificarii.
Cum evitam doliul patologic
Uneori, acest fin si dur proces se incurca. Persoana in doliu pare ca s-a blocat intr-una din aceste faze. Poate fi vorba despre un decalaj intre starea de spirit si expresia ei. Vorbim atunci de un doliu diferit. Poate fi un doliu plin de crize de lacrimi, de halucinatii care atesta ca cel indurerat este blocat in faza de depresie si este depasit de tristetea lui.
In alte cazuri, doliul este mascat de probleme somatice. Persoana pare ca „zapeaza“ printre emotii si numai durerile de cap, de stomac sau paharele consumate in exces vorbesc despre ceea ce este dedesubt.
De altfel, se considera ca doliile patologice au un rol important in dezvoltarea de cancere sau de maladii cardiovasculare.
Aceste complicatii ale doliului sunt fructul unor mecanisme inconstiente. Pierderile si pe care ar trebui sa le infruntam, ca si nasterile, provoaca o violenta remaniere interioara. Este in joc intreaga istorie personala, legaturile care ies la suprafata.
Trebuie ca cel care nu poate sa iasa din acest marasm sa consulte un psihoterapeut, pentru ca trebuie departajat ceea ce este legat de pierderea actuala de relatia de dinainte.
Dar doliul nu este o boala, este o rana. Din acest punct de vedere, cicatrizarea este posibila. Dar cu luciditatea ca nu va fi niciodata o vindecare totala.
Noile si vechile ritualuri
In Mexic, se face o celebrare a celui plecat timp de trei zile. In Africa de Nord, se angajeaza „bocitoare“. Dintotdeauna, omul a cautat sa inventeze practici care sa il ajute sa depaseasca acest enorm soc emotional al marii treceri. Aceste ritualuri sunt mai ales destinate exprimarii emotiilor si „dramatizarii“ experientei.
La ora cand gesturile religioase sunt tot mai rar practicate, mai ales in mediul urban, se inventeaza noi gesturi de alinare. In SUA, se elibereaza baloane albe la moartea unui copil, se aprind lumanari in casa, se organizeaza cate o seara dedicata amintirilor, cu cel plecat…
Editare de Violeta Rusu
