Cum sa facem fata pe drumul vietii

O alta privire asupra sinelui. Criza de cuplu, concediere, boala grava… Daca incercarile ne fac eminamente mai vulnerabili, ele inseamna, de asemenea, si gasirea unor sustineri bune, a unei ocazii de a ne redefini.

In fiecare zi, suntem asaltati de o gramada de vesti proaste, care alimenteaza un sentiment de nesiguranta si precaritate. Iar intr-o societate care mizeaza pe consum mai mult decat pe legatura sociala, nu este de mirare ca cele mai mari temeri ale noastre sunt acelea de a nu deveni cumva saraci sau sa fim deposedati: daca ma paraseste iubitul meu, ma pandeste izolarea; daca imi pierd slujba, o sa ma gasesc in strada; daca ma imbolnavesc, risc sa fiu exclus din lumea „normala“, aceea a celor care se comporta bine…

Toate acestea ne fac sa ne simtim fara speranta. Totusi, acest context ingrijorator nu este singurul responsabil de uimirea care ne cuprinde in fata unei perspective de despartire amoroasa, a unui anunt de concediere sau a unei boli grave. In realitate, „toate incercarile majore din existenta noastra, oricare ar fi natura lor, fac trimitere la o situatie de angoasa originara“, explica psihanalistul francez Olivier Douville. „Confruntati cu ele, redevenim copiii mici fara aparare care am fost odata, sau bebelusul dependent total, pentru a supravietui, de bunavointa a celorlalti: a mamei, a bonei…“

In fata incercarii, survine aceeasi intrebare, nu mereu constienta: cine m-ar mai vrea in aceste conditii? Ce mai valorez acum, cand va trebui sa renunt la fiinta cu care credeam ca imi voi petrece tot restul vietii, cand patronul m-a concediat, cand propriul meu corp m-a tradat?

Spatiul nostru intim nu este bine controlat, privirea pe care o aruncam asupra noastra insine este brutal pusa in chestiune: evenimetele penibile ne imping sa descoperim scheme de gandire care, fara sa ne dam seama, ne conditioneza propriul eu. Ne vom intalni cu propria vulnerabilitate sau, din contra, cu forte de viata nebanuite pana atunci.

„TREBUIE SA EVITAM SA GANDIM IN TERMENI DE DESTIN“

Inca de la aparitia lor pe Terra, fiintele au pus la punct doua strategii de supravietuire: lupta si fuga. In cursul evolutiei, la oameni, aceste raspunsuri fizice au fost inlocuite cu raspunsuri mai intelectuale: ce este de facut pentru a ajunge la capatul problemelor? Sa le analizam? Sa le negam? Sa ii acuzam pe ceilalti? Pe Dumnezeu? Sa cerem ajutor? Sa ne inchidem in noi?

In opinia lui Olivier Douville, pentru a infrunta o dificultate care ne pune fiinta in joc, prioritatea este sa invatam sa „distingem“: „O concediere nu este de acelasi calibru precum o separare amoroasa“. Chiar daca ambele dau o senzatie de singuratate, o ranire a amorului propriu si temeri de abandon.

Apoi, spune el, „nu trebuie sa rationam in termeni de destin: sunt parasit de partener, concediat sau grav bolnav, sau este destinul meu, asa trebuie sa se intample, merit asta, pentru ca nu sunt mai mult decat un nimic. Cu cat tendintele noastre masochiste si instinctul de a ne face rau noua insine – pe care le avem cu totii – sunt mai puternice, cu atat mai mult rezistenta la tentatia de a ne vedea drept niste extraterestri predestinati spre nefericire este mai dificila“.

Din contra, trebuie sa ne fortam sa realizam ca, intamplator, si altii au trait aceste drame care s-au abatut asupra noastra. Si, chiar daca ne simtim redusi la nimic, in realitate, tocmai accedem la un nou statut. Dificultatea pe care o intalnim nu ne face niste paria, niste exclusi fata de cei care sunt iubiti, de lumea muncii, de universul celor care se comporta bine, ci ne obliga sa ne definim in alt fel.

M-a parasit partenerul, dar nu sunt un deseu: sunt din nou celibatar; am fost concediat, dar nu am devenit inutil, incapabil: este un moment al vietii in care trebuie sa fac un bilant, sa ma intreb asupra lucrurilor pe care stiu sa le fac si pe care imi face placere sa le fac; am cancer, dar nu sunt redus la acest rau, destinul meu nu e sa mor din cauza lui; totusi, pentru a supravietui, trebuie sa ma indrept spre medicina.

„INCREDEREA IN CINEVA APROPIAT ESTE ESENTIALA“

O concediere, o boala, moartea unei persoane apropiate, o despartire sau simpla constientizare a faptului ca nu mai este nimic din ceea ce era odata cuplul nostru constituie, toate, o intrerupere de parcurs. „Acolo unde erau cuvinte, acum este un gol“, rezuma psihanalistul Valérie Blanco.

„Neintelesul, deodata, isi face aparitia in vietile noastre.“ De unde si necesitatea de a restabili progresiv, un sens. Confesarea catre un prieten, un apropiat este esentiala „mai ales catre un prieten mai riscant, pentru a sti ca sfaturile sale nu vor fi urmate“, precizeaza Olivier Douville.

Unii vor alege calea scrierii, remediu pretios pentru angoasa si tristete, intrucat a scrie inseamna a crea, a actiona, desi evenimentele par sa ne condamne la pasivitate. Sa ne confesam teama noastra de moarte foii albe, sa strigam furia de a fi fost inselati, parasiti, concediati.

Sa radem, prin intermediul verbului, de cei care ne-au insultat, sa ii coplesim cu injurii. Dar nu toata lumea este dotata cu harul scrisului. Mai ramane si pictura, desenul ori simplul fapt de a contempla un cer instelat. Sau actiunea, mersul, alergarea, inotul.

La aflarea vestii unei concedieri, de ce sa nu ne oferim, daca este posibil, o pauza la tara? „Este momentul in care ne putem reaminti ca avem dreptul de a trai, chiar si atunci cand nu mai suntem utili sistemului pietei muncii“, insista Olivier Douville.

Parasiti sau tradati de partenerii nostri, avem tendinta de a uita de noi insine, de a ne neglija. Ar trebui sa facem exact invers: sa incercam sa fim mai seducatori, sa mentinem dorinta vie. Nu doar erosul, dorinta sexuala, ci ansamblul instinctelor de viata, motoare ale existentei.

Daca exista strategii de aparare eficace, nu exista raspuns universal. Atunci cand unul dintre punctele noastre de sprijin se darama, fie ca este vorba despre sfera profesionala, familiala sau amoroasa, sau poate despre disparitia unei fiinte dragi, trebuie sa ne angajam intr-o munca interioara de doliu. Adesea, negarea realitatii este preferabila pentru un timp, daca aceasta orbire trecatoare ne scuteste de o grava depresie.

Mai ales, este evident ca nu suntem cu totii egali in fata dificultatilor vietii. Persoane considerate fragile rezista la catastrofe teribile. Niste colosi se prabusesc dupa ce au fost parasiti de parteneri. Exista oare un „mister“ al celor care ies mai bine decat altii din aceste situatii? „Intalnim persoane mai bine utilate, narcisic vorbind“, recunoaste Olivier Douville.

„Ele au o imagine foarte buna despre ele, au incredere in sansele lor de revenire dupa o pasa dificila. Dar este iluzoriu sa credem ca forta noastra psihica, energia interioara, ramane la fel pe tot parcursul vietii noastre. Orice individ, fara exceptie, prezinta un defect in toata armura sa de protectie. Nu exista nicio metoda educativa pentru a transforma o fiinta umana in luptator.“

S-ar parea ca indivizii al caror creier secreta o mare cantitate de dopamina si de serotonina ar fi mai bine armati in fata dificultatilor vietii: ei sunt mai activi, mai optimisti. Problema: la fel este energia noastra psihica, nivelul nostru de dopamina si de serotonina este subiectul unor fluctuatii. Si nu ne garanteaza doar el, singur, un moral de otel si nici dorinta de a depasi o incercare: imaginea pe care o avem fata de noi insine, legaturile pe care le avem tesute joaca un rol la fel de important.

„INFRUNTAREA UNEI INCERCARI INSEAMNA ARTA VIETII“

„O anumita suplete psihica este necesara pentru a face fata neprevazutului existentei“, noteaza psihanalista Valérie Blanco. „Dar sensul pe care il imbraca o anumita incercare este cel care este determinant pentru un individ.“

Acesta este si cazul unei femei care, la 30 de ani, a pierdut un copil la o varsta frageda fara sa se prabuseasca cu totul; care „s-a tinut tare pe pozitii“ atunci cand, 15 ani mai tarziu, fiica ei cea mai mare a murit sub ochii ei si care a intrat intr-o depresie puternica la 50 de ani, in ziua cand a trebuit sa renunte la statutul de director al unei intreprinderi mari. Dintr-o data, ea nu mai era nimic, nimeni, fara niciun sprijin pentru a putea trai in cotidian.

Depasirea dificultatilor este doar o chestiune de curaj? „Nu“, spune Olivier Douville. „Curajul este un ideal frumos moral, o virtute filosofica, dar din punct de vedere psihanalitic nu inseamna nimic. Infruntarea unei incercari nu este o performanta, inseamna integrarea unei arte de a trai.“

O arta de a trai care trece prin acceptarea asperitatilor existentei si a transformarilor pe care o implica. Incercarile ne fac mai puternici? „Da“, ne asigura el, „intrucat ne obliga sa ne mobilizam fortele noastre vitale.“ „Ele permit dobandirea unei noi abordari, a angoasei; totusi, acumularea de dificultati ne uzeaza“, tempereaza lucrurile Valérie Blanco.

Ambianta competitiva a epocii noastre ne lasa sa credem ca un individ dotat cu un eu puternic va face fata mai bine dificultatilor. „Acest punct de vedere mi se pare periculos, intrucat este susceptibil sa ne deschida noi orizonturi spre o psihologie care pune in opozitie fiinte superioare, fara defecte, si suboameni“, concluzioneaza Olivier Douville. „Din contra, trebuie sa cautam o sustinere, sa ne apropiem de cei care au traversat deja experiente similare. Pentru ca niciodata nu iesim dintr-o incercare majora singuri.“

Sa dam sens dramelor

Ce este mai dificil decat o drama, o incercare, o catastrofa? Ar trebui, pentru a le depasi, sa le acordam o semnificatie si sa riscam sa cadem in gandirea religioasa (damnarea pacatelor, pasul spre viata eterna)? Sau, din contra, sa cadem, in absenta sensului? Sa consideram incercarile exact cum sunt ele: o incercare tragica, din care oamenii ies cum pot?

Filosoful Pierre Zaoui, propune o alta cale, pasionanta si laica: suportarea unei incercari inseamna sa trecem dincolo de aparente. In momentul in care ordinea si sensul a ceea ce traim se pierd in vant, suntem proiectati intr-un timp in care noi insine, ceilalti, lumea intreaga isi schimba valorile. Este „haosul“ lui Nietzsche, care, dezgolindu-ne de tot ceea ce avem, ne permite sa descoperim fata ascunsa a vietii.

Chiar si atunci cand forta ne paraseste. Dincolo de tristete, suntem prinsi in insasi plasa vietii, intrucat, spune Pierre Zaoui, „fericirea nu este opusul catastrofelor: se poate pastra si chiar sa apara cu ele, intre ele, chiar prin ele. Dar nici fericirea nu este scopul lor…“. Si, un lucru care poate fi confirmat de foarte multe victime: in chiar inima decaderii, pot aparea pepite de bucurie si de sens.