Cum se descopera oamenii prin teatru

„Am declansat procese interioare complexe.“ – Oana Becarian, 38 ani, freelancer

„Eu nu cred ca poti avea parte de o experienta pe deplin. Pentru mine, participarea la acest proiect ar putea fi incadrata cumva la terapie prin arta, desi obiectivul nu e asta, iar nebunii entuziasti care il desfasoara n-o sa-i recunoasca niciodata (dar niciodata!) aceasta componenta – Vera Ion e regizor, iar Sorin Poama e actor.

Valenta asta «terapeutica» este data de cursanti, cei care vin si-si varsa tonele de emotii si se cunosc astfel mai bine. Eu m-am apucat de treaba asta dupa ce am parasit corporatia la care lucram pentru o perioada sabatica. Am vrut ceva pentru suflet dupa anii petrecuti in chip de robotel la birou.

Am inceput prin a face exercitii de cautare a povestilor – o calatorie spre interior ce m-a ajutat sa inteleg extrem de multe lucruri despre mine si despre intamplarile mele. Am pus apoi pe hartie pe unele dintre ele asumat si brutal, intr-o experienta destul de dura, dar eliberatoare.

Scrisul – si scrisul de mana, cu pixul pe hartie, fara artificiul modern al tastaturii – a fost ca o confesiune pe care mi-am facut-o eu mie, fara ascunzisuri, dar si fara plasturi. E adevarat, am scos multe schelete din dulap si am deschis niste cufere ferecate din timpuri imemoriale. Si am adus astfel in lumina probleme pe care le credeam vindecate si intelese, dar care s-a dovedit ca nu erau nici macar inchise, daramite rezolvate.

Am declansat procese interioare complexe, intrebari noi, perspective surprinzatoare si chiar mici drame interne. Dar ma simt excelent ca am facut asta, e mai sincer asa. Cel putin fata de mine. Acum, dupa un an si jumatate de cautari printre povestile mele, de intrebari puse in mii si mii de feluri si de cunoastere si a altor povesti, ale colegilor de curs, am o viziune mai clara asupra mea.

«Scrie despre tine» este un atelier de dramaturgie deschis pentru oricine vrea sa-si spuna povestile intr-un cadru mai mult sau mai putin organizat – cu artistii, niciodata nimic nu e 100% organizat. Scopul este scrierea unei piese de teatru bazate pe o experienta personala si punerea ei in scena.

«Cireasa» pe tortul acestui proiect este pusa de exercitiile de actorie, care se fac in paralel cu cele de scris. Exercitiile de aici sunt menite sa ne faca sa intelegem cum trebuie scris un scenariu pentru ca actorul sa patrunda cat mai mult si cat mai bine ceea ce vrea sa transmita autorul.

Acesta este scopul, dar, ca si in cazul exercitiilor de scris, si aici avem efecte secundare care – pentru mine, cel putin – au fost benefice. Expunerea in fata unui public si scoaterea din zona de confort mi-au impins limitele (limite pe care, oricum, singura le pusesem acolo aproape arbitrar).

Desi m-am ferit cat am putut, am fost pusa de-a lungul vremii in ipostaze in care a trebuit sa spun cateva cuvinte in fata unui public mai mic sau mai mare si au fost niste experiente absolut oribile, care m-au consumat enorm si in care mi-am promis, de fiecare data, ca nu mai revin.

Imi aduc aminte ca a trebuit sa tin un scurt discurs de deschidere pentru un eveniment corporate in fata a aproximativ 100 de oameni si ca, desi il tot repetasem in ultima saptamana (erau cateva fraze si il aveam oricum in fata ochilor, scris pe un petic de hartie), nu am reusit sa-l duc pana la capat. Am parasit pupitrul lac de transpiratie si tremurand.

Mi-e ciuda acum ca nu m-am apucat de lectii de actorie mai devreme. Am reusit aici nu numai sa sparg aceasta bariera a expunerii, ci si sa transmit niste emotii pe scena intr-un fel in care nici macar nu stiam ca pot. Surpriza cea mare a venit atunci cand mi s-a propus sa joc rolul principal intr-o piesa scrisa de o colega si apoi intr-un scurt metraj facut la fel, pe baza unui scenariu scris la atelier.

Daca imi spunea cineva acum doi ani ca voi face treaba asta, as fi ras foarte mult si as fi luat-o ca pe o gluma. Dar acum, iata, filmul e gata, piesa e in lucru.

Mi-am vazut cateva dintre povesti puse in scena si interpretate de colegii mei. Este o experienta foarte interesanta, sa stai deoparte si sa te privesti pe tine, asa cum te-a inteles actorul. E ca si cum ai schimba becul de la veioza cu unul mai puternic. Pe mine m-a ajutat sa ma judec mai putin.“

„Am invatat sa ma bucur si sa traiesc cu mai putin“ – Stefan Hotnog, 22 ani, editor video

„«Scrie despre tine»… Ce o mai fi si nebunia asta?! Eu nu vreau sa scriu. Eu vreau sa invat actorie… Totusi, ce pot sa pierd daca ma duc? Prietena mea, care m-a trimis aici, mi-a zis ca n-am sa regret! Abia acum am inteles. Asa ca, iata-ma scriind un text despre proiectul asta.

Nu stiu cati ma cred nebun, cati sanatos si cati pe cuvant, dar ideea e ca aveam nevoie de ceva si, pur si simplu, a aparut in viata mea! Inainte de toate, pot spune ca in mintea mea aparuse ideea de a da la Teatru. Dupa o luna de zile de venit la acest atelier, m-am convins de asta.

Mai facusem un curs de autocunoastere inainte, cu exercitii inspirate din teatru, dar era ca o salata fara ulei. Aici scrii, dar si joci. Teatrul e o prelungire a scrisului si aici experimentezi asta din plin. E minunat cum functioneaza impreuna.

N-am vrut initial sa accept ideea de scris. Am crezut ca tot eul meu de poet pe W.C. imi va disparea. Mi se parea ceva atat de indepartat si ma credeam atat de agramat, incat anulam de fiecare data ideea de a scrie. Cine dracu’ ar citi povestile mele depresive sau poeziile mele romantice? M-am luptat in primele saptamani cu asta si am vrut sa renunt.

Nu stiu ce m-a facut sa continuu. Probabil faptul ca ma simteam atat de daramat psihic, incat nu mai aveam ce sa pierd. Problema-i ca acum am redevenit om. Nu mai scriu la toaleta… Scriu peste tot! In parc, la bere, in autobuz, in pat si in metrou. Uneori, uit sa cobor la timp, dar invat sa-mi recastig timp cu mine. Timp pe care altii mi-l fura.

Am realizat ca valoarea gandului tau e mai importanta decat cea pe care ti-o construiesti raportandu-te la societate. Am invatat sa ma bucur si sa traiesc cu mai putin. «

Scrie despre tine» iti ia fricile cele mai adanci si te indreapta fix spre ele. Nu te poti ascunde, dar, daca le infrunti, vor disparea exact asa cum s-au nascut: pe nesimtite.

Revenind la scopul meu, acela de a deveni actor, pot spune ca a existat un moment ce m-a facut sa devin mai constient de mine, si anume, dupa un anume atelier de actorie, cand a trebuit sa scriu exact cum m-am simtit in anumite ipostaze, fara niciun fel de menajamente. Exercitiul asta m-a ajutat cel mai mult. Pe moment, nu ai timp sa-ti dai seama exact cum te simti.

Abia cand ajungi acasa si incepi sa insirui stari, constientizezi. Scapi de toate metaforele si epitetele pamantului si o dai pe bune!  Am vazut ca povestile mele nu sunt nici mai misto si nici mai jalnice decat ale colegilor mei. Am redescoperit frumusetea aia pe care credeam ca am pierdut-o intr-o zi, cand cineva mi-a zis ca de azi nu mai am dreptul sa visez si ca e cazul sa intru in randul lumii.

Sa platesc facturi si sa astept un concediu amarat. Era sa uit! Toata copilaria am crescut cu ideea falsa ca oamenii sensibili sunt, automat, oameni slabi. Nici acum nu m-am vindecat complet, dar lucrez la asta…“