Curajul de a fi

Shutterstock

A fi înseamnă a fi vulnerabil, spunea filosoful Norman Oliver Brown odinioară. Ceea ce, pentru mulți dintre noi, ar putea părea o indulgență să aducem în discuție problema vulnerabilității, a imperfecțiunii noastre cu alte cuvinte. Ar implica să privim spre suferința pricinuită de teama de a nu fi acceptați, de a nu fi suficient de buni sau de rușinea că imperfecțiunea ne-a fost descoperită și judecată.

Oamenilor le este teamă să fie vulnerabili. Mai mult, nu ne place să recunoaștem nici față de noi înșine că avem slăbiciuni. Într-o lume în care boys don’t cry și chiar și Zoe trebuie să fie bărbată, cercetătoarea și autoarea cărții „Curajul de a fi vulnerabil”, Brené Brown, ne spune că a fi vulnerabil înseamnă, de fapt, a simți. Iar a simți este cel mai uman act posibil. Curajul de a fi vulnerabil propune o viziune deschizătoare de drumuri către autenticitate, apartenență și dragoste, despre ce înseamnă a ne lăsa văzuți.

Să poți să fii vulnerabil este, de fapt, o dovadă de curaj și putere interioară

Vulnerabilitatea este puntea către ceilalți, capacitatea de a pune în cuvinte ceea ce simțim, dându-ne, astfel, ocazia de a ne procesa emoțiile. Suntem vulnerabili când ne îmbrățișăm toate emoțiile, inclusiv pe cele care ne produc disconfort. Suntem vulnerabili când ne arătăm celorlalți așa cum suntem de fapt: cu temeri și cu frici, dar și bucuroși ca niște copii. Doar permițând acestei laturi profund umane, adică vulnerabilității, să fie exprimată, vom fi capabili să simțim empatie, iertare, înțelegere și să ne simțim demni de iubire și apartenență.

Capacitatea de a ne simți încrezători și liberi în toată imperfecțiunea noastră ne este accesibilă, în măsura în care am avut parte, cu mult timp în urmă, de relații suportive în care ne-au fost înțelese deopotrivă și îndrăzneala și vulnerabilitatea. Implică să ne fi simțit acceptați și când ne aventuram în explorare și căutam refugiu, fără ca acestea să ne transforme în fricoși sau obraznici; să ne fi exprimat curiozitatea și față de activități la care nu ne pricepeam sau să fi observat că era firesc să greșim și că lucrurile se puteau repara.

Cum se naște perfecționismul?

Experiența pe care mulți dintre noi ne-o amintim nu este cea a susținerii necondiționate, ci poartă ecoul unor voci din depărtare, ale unor persoane semnificative, bine intenționate, ce s-au străduit să ne educe pentru viață, în limitele binelui pe care ele însele l-au cunoscut.

Se poate ca vocile să fi exprimat așteptări, să fi ridicat ștachete, să fi manifestat nemulțumire față de greșelile mărunte, să fi tăcut când se cereau exprimate susținerea sau aprecierea, să fi încurajat numai succesul, să fi întâmpinat cu dezamăgire eșecul, să fi criticat sperând ca remarcile să fie corective. Și ne-au modelat înțelegerea despre cum suntem (nu îndeajuns de buni!), și cum ar trebui să fim perfecți. Ne putem întreba – cum a fost să aud acele cuvinte? Ce impact au avut pentru mine? Și fără a învinovăți pe cineva, dăm șansa stărilor noastre emoționale să iasă la suprafață, să respire. Critica excesivă, intoleranța la greșeală, standardele realiste sunt comportamente care trebuie lăsate deoparte.

Cum arată vulnerabilitatea?

Îți asumi riscuri, chiar dacă există posibilitatea să fii respins.
Vorbești despre greșeli pe care le-ai făcut în trecut.
Împărtășești detalii personale pe care, în mod normal, le ții private. Desigur, condiția preliminară pentru a face acest lucru este aceea de a te simți în siguranță cu cineva.
Îți permiți să simți emoțiile dificile, cum ar fi rușinea, suferința sau frica.
Reiei o legătură pierdută cu cineva.
Spui deschis ce nevoi ai într-o relație, inclusiv ce așteptări și limite ai.

Cât din timpul pe care îl avem ni-l dăm nouă înșine? Reușim din când în când să privim curioși înspre cine suntem, să observăm cum ne simțim, să stăm cu emoția noastră pentru a înțelege semnificația și influența ei? Să conștientizăm frica din spatele perfecționismului este un pas important și faptul că avem nevoie de reglare, de suport și de blândețe, de îngăduință față de noi înșine. Ce lipsite de valoare și însemnătate pot să pară realizările noastre când le privim prin lentila obstructivă a perfecționismului. Comparate cu plăsmuirea devin mărunte, insignifiante, inexistente. Și amar trebuie să fie gustul reușitei înfrânte de ideal! Un jurnal al activităților proprii de care puteam fi mulțumiți poate fi un exercițiu semnificativ de a îngădui gândul bun față de propriile eforturi.

Perfecțiunea este marea încercare prin care ne închipuim că trebuie să trecem pentru a deveni demni de acceptare, afecțiune și respect. Se poate să ni se fi imprimat în minte prin experiențele trăite. Putem fi însă imperfecți și totodată împliniți în relațiile noastre și cu experiențele acumulate. Asta este ceea ce putem învăța de acum înainte.