Dar ce este narcisismul

Ce e orgoliul? Dar narcisismul? E ceva pozitiv sau negativ? Ce sunt narcisistii patologici? Este orgoliul o problema individuala sau de societate? Cateva lamuriri, intr-un dialog spumos cu psihanalistul Augustin Cambosie.

Psychologies: Ce este narcisismul?

Augustin Cambosie: Ceva destul de greu de definit. Sa ii zicem, conventional, o modalitate de investitie a afectului. Afectul nostru intern poate fi investit in exterior, spre obiect (si atunci vorbim despre o investitie obiectuala) si spre interior (si atunci vorbim despre o investitie narcisica). Intre aceste doua elemente nu ar fi rau sa existe un echilibru, pentru ca orice dezechilibru ar produce neajunsuri in adaptarea noastra la mediu.

Prin narcisism intelegem ceea ce noi investim ca afect in noi insine: imagine de sine, stima, respect, siguranta functionarii in aceasta pozitie etc. Omenirea si-a construit un narcisism colectiv pe parcursul achizitiilor pe care politica, stiinta, le-a facut pentru… orgoliul oamenilor. Deci, pana la un punct, avem o oarecare sinonimie. Orgoliul este, mai degraba, un concept moral.

Narcisismul tine de un vector de dinamica. Nu prea e bine sa fim orgoliosi, dar, daca ne lipseste narcisismul intr-o doza adaptativa, riscam sa nu supravietuim sociocultural. Orgoliul ar fi deci „varful“ dezaprobat sociocultural. E o diferenta de semantica, dar si de grad. Si ar mai mai fi o diferenta de acoperire: narcisismul e dinamic, ne ofera adaptare.

Asadar, narcisismul e un concept specializat psihanalitic. Orgoliul ce este?

A.C.: O notiune etica, morala etc. Iar cele doua nu sunt superpozabile ca definitie.

Sa vorbim putin despre narcisismul femeii devenite mama – pentru ca psihanaliza bate multa moneda aici, mai ales mama de baiat. Ce se intampla in familie?

A.C.: Poate ca reprezinta o idee in simtul comun, dar nu cred ca statistic este cel mai semnificativ. Eu cred ca nu asta il elibereaza pe barbat, ci ii trezeste angoasa de abandon. In momentul in care barbatul intra in rivalitate cu propriul sau copil, el de fapt retraieste o situatie pe care a mai cunoscut-o in istoria lui…

Mama, femeia, cum vrei sa-i spunem, nu mai este in „privire“ permanenta cu el, apare un alt obiect al dorintei mamei, mama „se uita“ intr-alta parte, mama „se uita“ la copilul ei mezin, nu la copilul ei cel vechi, si atunci el se simte abandonat, narcisismul lui este spart, crapat, ciobit uneori, in unele locuri. Si atunci, foarte multi tatici – desi nu e bine, dar se intampla – intra in rivalitate cu copilul…

Am in minte un caz, o fraza extraordinar de bine punctata de un tatic proaspat. De cand a aparut copilul, au aparut problemele in cuplu, de sexualitate mai ales. In momentul in care cei doi ridicau tonul un pic, pentru ca el ii cerea, iar ea ii spunea cat de obosita e si cum nu poate, si de ce nu, si hai sa o lasam pe maine, copilul, simtind tensiunea creata intre adulti, incepea sa planga.

Iar el parintele, barbatul, il aude: „Uite, il auzi, nici macar acuma nu ma lasa in pace sa discut cu tine, dar’mite sa fac altceva!“. Rivalitatea era cat se poate de pusa pe masa. Astfel, barbatul se duce sa-si linga ranile narcisice, sa-si lipeasca narcisismul intr-o alta relatie. De ce? Pentru ca asta i s-a mai intamplat, asta stie sa faca, a facut-o in timpul Oedipului, el stie unde duce angoasa de abandon, nu vrea sa mai traiasca asa ceva. Incearca sa repare…

Alte narcisisme… istorice?

A.C.: N-as putea sa-ti raspund sigur. Adu-ti aminte cat de greu de digerat a fost faptul ca noi nu suntem mijlocul Universului, ca mai exista si alte idei, nu ca ne-am naste neaparat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu… De ce e greu? Pentru ca narcisismul nostru – care nu stim cum s-a construit, probabil printr-o legitate obiectiva, pentru ca noi avem niste limite psihice, dupa cum si fizicul nostru are niste limite, dupa cum si Universul in care functionam noi, oamenii – este limitat. Nu putem sa alergam cu viteza luminii, nu putem sa ne transmitem gandurile de la distanta cand vrem noi, nu putem sa facem chestia asta. Ne impiedica limita noastra…

Unde incepe narcisismul cel adaptativ si de unde incepe patologia?

A.C.: Se impune o diferenta intre abordarea psihiatrica, adica medicala, si „stilul“ de gandire din interiorul psihoterapiei. Pentru ca psihiatrul este, printre alte multe functii, si reprezentantul societatii; rolul lui intr-o relatie este acela de a avea posibilitatea unei bune evaluari si de a feri societatea de interferenta negativa pe care o are „oaia neagra“, un element suparator. De-abia apoi el se gandeste cum sa fereasca oaia neagra de propria capacitate distrugatoare, de conduita suicidara, de masochism.

Rolul unui psihoterapeut nu este acesta, insa. El, impreuna cu clientul, vrea sa vada cam ce se poate face ca acelui om sa-i fie mai bine. S-ar parea ca intram intr-o discutie foarte larga acum. In ceea ce priveste diagnosticul in sens larg, limita vine nu atat din eticheta pe care o poarta clientul (de narcisic), ci din modalitatea concreta in care relatia dintre acest client si acest psihoterapeut poate avea loc.

Pentru ca si psihoterapeutii au limitele lor de functionare, unii au o capacitate mai buna de a lucra cu anumite cazuri sau o capacitate anume de a se adapta la cazuri marginale. Si exista psihoterapeuti care nu sunt capabili de chestia asta, si ei isi cunosc limita (o analiza personala fiind obligatorie pentru a o descoperi). Nu e numai o chestiune de didactica, ci si una de eficienta a muncii psihoterapeutului.

Pentru ca aceasta munca are foarte multe fatete, el isi cunoaste limita, isi stie reactia, eventual intoleranta pentru un anume gen de functionare. Poate fi ceva legat de ceva din istoria personala a analistului, si atunci nu intra intr-o astfel de relatie, refuza cazul. Dar faptul ca X refuza o astfel de relatie, nu inseamna deloc ca Y, un alt psihoterapeut la fel de eficient, nu poate sa intre intr-o astfel de relatie si sa duca terapia la bun sfarsit.

Vorbim despre narcisisti ca despre niste antipatici… Se poate stabili un punct de unde narcisismul e antisocial si antipatic si pana unde e suportabil?

A.C.: In functie de conventia sociala, care tine de momentul istoric, de cultura… Napoleon in mod evident a fost o structura narcisica, daca n-a fost cumva ceva mai grav de atat, dar – cu exceptia dusmanilor sai – aliatii sai nu au fost foarte deranjati de chestia asta. Hitler, cam la fel, numai ca acolo vorbim chiar de o constructie psihotica. Hitler, o lunga perioada de timp, n-a fost condamnat de natiunea germana, careia se parea ca ii slujeste interesele; condamnarea a venit in momentul in care nota de plata urma sa fie mult mai grea decat se asteptau germanii.

E o problema de context si de conventie sociala?

A.C.: Da, e o problema de context. Orice discutie despre normalitate/anormalitate pune o problema de context. Iata alte probleme de context istoric, exemple ilustrative: ne punem azi problema adaptarii in societate a unor bolnavi cu diagnostice foarte serioase, cu HIV, de exemplu. Daca prima atitudine a societatii a fost aceea de a-i izola pe cei infectati cu HIV, ca nu cumva sa molipseasca restul lumii, de cativa ani buni, problema se pune exact pe dos: cum facem ca, stiind cum sa prevenim diseminarea acestui virus, sa-i integram cat se poate de activ si de mult pe bolnavii de HIV?

Probabil ca depinde si de gradul de libertate financiara pe care o are fiecare societate in parte. Daca societatea are un grad de maturitate suficient si are in spate niste resurse economice, isi poate permite sa construiasca sau niste colivii de lux (vezi povestea orfelinatelor de la noi si din alte tari) sau chiar masuri fiabile de integrare activa a bolnavilor „deranjanti“ pentru societate. In Romania, pana acum vreo 20 de ani, locul schizofrenicilor era numai in spatiu inchis, in familie sau in spitale de tip azilar.

Acum, se pune si in Romania problema (cum s-a pus demult si in alte tari), a unor comunitati de bolnavi in blocul de vizavi. Ei au niste apartamente ale lor, unde, incet-incet, invata sa se descurce – la inceput asistati, dar apoi din ce in ce mai putin, de catre niste specialisti, lucru de neconceput acum 20 de ani, pentru ca toata aceasta schimbare de atitudine pleaca de la o diferenta de optica, dar este nevoie si de mijloace financiare ca sa pui chestia asta pe rol. Ei nu pot sa-si permita sa conduca regia acelor apartamente, nu sunt suficient de rentabili economic, pentru ca trebuie sa fie asistati. Or, cand statul are posibilitati, poate sa o faca, cand statul nu are posibilitati, n-o face si ii izoleaza.