Dăruirea și efectul pervers al normei sociale

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti, o fetiță frumoasă și sensibilă, ca orice fetiță din această lume. Era, ca orice copil, curios și cercetător, dornică de a descoperi lumea și de a fi o parte minunată a acesteia. Dorind să fie iubită, ca orice altă ființă și apreciată, era ascultătoare și își dădea silința să fie cât mai aproape de ceea ce părinții săi îi solicitau, astfel încât să capete aprecierea și atenția lor, dar mai cu seamă a tatălui său, care, din motive care îi scăpau, era destul de tăcut și mai tot timpul plecat, iar atunci când în sfârșit ajungea acasă, de cele mai multe ori nu făcea decât să se întindă în pat ca să se odihnească. Ea fugea repede să îi iasă în întâmpinare și cu inima ticăind, aștepta să o ia în brațe și să o strângă la pieptul său puternic și protector. Adesea stătea lângă el, în timp ce dormea, lăsând de izbeliște temele pe care mama i le rânduise ca să ajungă cineva în această lume, și, cu un acut sentiment de vinovăție, asculta respirația domoală a tatălui său, sperând ca acele momente să dureze la nesfârșit.

Mama nu stătea niciodată lângă tata și chiar la un moment dat, când o găsise plângând în bucătăria unde pregătea masa de dimineață, îi spuse că bărbații sunt cu toții niște nenorociți, niște canalii și să nu aibă vreodată încredere în vreunul, pentru că nu vor face decât să profite de naivitatea și sentimentele fragile și delicate ale femeii și le vor folosi, apoi le vor arunca ca pe niște cârpe. Deși nu înțelegea la ce se referă mama și de ce spunea acele vorbe, a strâns-o în brațe cu putere pentru că înțelegea că suferă și vroia să o ajute, cu tot ce putea să imagineze mintea și inima sa micuță. Așa că, zi după zi asculta confesiunile mamei, care îi spuse cum se dăruise cu toată ființa singurului om pe care îl dorise vreodată și când, după ani de așteptare și eforturi reușise să îl facă să o ceară în căsătorie, realizase că el de fapt nu o iubea și că umbla cu altele, din motive pe care nu le pricepuse niciodată și nici până în ziua de azi nu îi erau clare. Deși vroise să termine această relație, avea nevoie de banii pe care el îi aducea din când în când în casă ca să îi țină în viață pe ea și pe fratele ei și pe deasupra toate rudele apropiate îi săriseră în cap, că fusese dorința și alegerea ei, și că îl luase din dragoste și că acum cum o să strice familia și să ajungă de râsul lumii, așa că acceptase să trăiască sub același acoperiș cu el dar fiecare să își trăiască separat viața sa. Și izbucnise iar în hohotele de plâns din care se mai opri când mânuțele ei mici o strânseră cât de tare puteau, încercând să îi arate că ea era acolo și își dorea din tot sufletul ca mama sa să fie bine, bucuroasă și plină de viață. Însă tristețea mamei o învăluia din ce în ce mai tare și după câtăva vreme îi năpădi sufletul său mic de copil și bucuria și exuberanța cu care trăise până atunci timpul copilăriei se stinseră cu încetul, până când dispărură cu totul, rămânând o simplă amintire care se destrămă la rândul său în vâltoarea unei vieți care abia începea.

Nu a reușit niciodată să își explice de ce în ciuda dorinței sale de a fi așa cum îi solicita mama, adică o elevă silitoare și de nota  zece, avea tot timpul tendința de a se eschiva de la teme și, ascunzându-se în patul din camera tatei, până venea ea de la servici, se pierdea în reverii în care mergea cu el la mare și acesta o sălta în aer în brațele sale puternice și apoi o prindea când frica i se aduna ghem în gât, făcând-o să deschidă ochii cu groază în timp ce ar fi vrut să dea drumul strigătului mut din piept, dar totul se transforma într-un ocean de bucurie când tata o prindea învârtindu-se și apoi o arunca iarăși în înaltul cerului, unde cădea în lumina ce o învăluia cu brațele sale protectoare.

Așa că atunci când mama țipa la ea că iar nu își făcuse temele și se făcea mică mică în scaunul de la biroul pe care începuse să îl urască, vocea blândă și puternică a tatălui care îi lua partea, spunând că este bine ca omul pe lume să mai facă și ce îi place, nu numai ce trebuie, simțea că ar vrea să îi sară în brațe și să plece împreună să se plimbe sau să culeagă scoici pe malul mării, dar nu putea să facă nimic din toate acestea pentru că știa că mama va suferi și se va simți din nou trădată și acesta era ultimul lucru din lume pe care și l-ar fi dorit.

Tata plecă spre o lume mai bună foarte curând după toate acestea, lăsând-o contrariată și confuză, furioasă și curând o disperare neagră a pus stăpânire pe ea atunci când a realizat că nu o să îl mai vadă vreodată și nimic din ce sperase să se întâmple după ce mama avea să își revină și să poată sta pe picioarele sale nu avea să se mai întâmple. Apatia care a învăluit-o ca o carapace a ajutat-o să poată ajunge în ziua de mâine dar a constatat că deși durerea era mai mică și o putea de acum suporta, era din ce în ce mai departe de colegii săi și de preocupările acestora. Nu o interesau interacțiunile cu cei din generația sa și deși se mai simțise odată atrasă de un băiat din anii mai mari, se gândise la spusele mamei și la ceea ce o aștepta, așa că se retrăsese cuminte în carapacea ei primitoare și confortabilă, preferând să viseze la modul în care se plimba cu acesta pe culmea unui munte.

Deși a terminat cu brio școala și a început o facultate de psihologie, unde spera să afle răspunsurile la întrebările pe care și le punea cu privire la natura minții și sursele comportamentelor omenești, a constatat că de fapt devenea pe zi ce trece tot mai confuză și în loc de răspunsuri avea din ce în ce mai multe întrebări și necunoscute. Iar profesorii care ar fi trebuit să o lămurească erau mai mult ca și colegii săi, respingând brutal observațiile și deducțiile sale, care ei i se păreau foarte temeinice și motivate, așa că s-a trezit curând respinsă și izolată, descoperind că tot propria ei carapace era singurul loc din lume unde era primită și acceptată, așa că a renunțat să mai încerce să dialogheze cu cei din jurul său și deși își dorea aprecierea și atenția acestora, prefera studiul solitar și activitățile care nu presupuneau prea multe interacțiuni cu oamenii.

După terminarea facultății a încercat să pună în practică cele câteva lucruri pe care le descoperise de una singură în timpul scurs și deși îi era greu să se exprime cum ar fi vrut, rezultatele apăreau și îi arătau că de fapt avusese dreptate și că lucrurile stăteau așa cum le văzuse ea. Îi era greu să se decidă ce să exprime mai întâi și chiar de ce să se apuce, vrând să fie cât mai adecvată în exprimare și completă, această tendință spre perfecțiune simțind-o ca pe o obligație supremă a vieții. Dar îi era din ce în ce mai greu să acopere toate aspectele pe care mintea sa le sesiza și să le arate celorlalți care, constata cu surprindere, adesea nici măcar nu sesizau aceste multiple fațete ale lucrurilor care se cereau scoase la lumină, iar disecarea lor până la cel mai mic amănunt și punerea lor în ordinea corectă, fapt care ei îi aducea liniștea atât de dorită nu îi interesa câtuși de puțin, fiind interesați mai mult de rezolvarea facilă și superficială a oricărei situații, fapt care pe ea o dezamăgea și o înfuria, mai ales când eșua în a le arăta cât de important era fiecare amănunt în alcătuirea lucrurilor și necesitatea ca orice fațetă să fie revelată și acoperită.

Toate acestea au dus treptat la o izolare și mai puternică a sa de ceilalți, care, deși îi apreciau capacitățile intelectuale, o considerau ”o ciudată” și evitau să o implice în activitățile lor curente. Deși ea sesiza toate aceste aspecte nu putea decât să privească neputincioasă și să se frământe în interiorul său tumultuos, dar care rămânea ascuns, cuminte, departe de ochii disprețuitori ai lumii, așa cum o învățase în atâtea rânduri maica sa. Simțea puternic nodul acela dureros în gât și strigătul său de lebădă mută nu putea fi auzit decât tot de sufletul său sensibil, care își găsea alinarea în muzica clasicilor și în alte scormoniri culturale, care o făceau să fie comparată cu cei care citeau mersul trenurilor ca să se relaxeze.

Faptul că a fost dintotdeauna atrasă doar de bărbați cu mult mai mari decât ea iar față de cei care îi demonstrau existența unei superiorități intelectuale făcea adevărate pasiuni nu i s-a părut decât o formă normală de căutare a unei împliniri interioare în această lume nebună, în care ea încerca să dăruiască tot ce putea, dar în mod ciudat primea în cele din urmă doar respingere și depreciere.

Așa că a trecut din relație în relație, pe care o aducea întotdeauna pentru aprobare și confirmare în fața mamei, care, din motive care îi scăpau, îi respingea dezgustată orice bărbat cu care trecea pragul casei părintești, spunând întotdeauna că ”nu este destul de bun pentru tine”. Deși nu și-a dorit de fiecare dată despărțirea de aceștia, de unii chiar deloc, totuși lucrurile ajungeau inevitabil tot acolo, la acel moment în care fiecare realiza că trag inutil de o ”pisică moartă”. Așa că s-a obișnuit cu statutul său de femeie singură și a înțeles că, ca și mama sa, trebuia să caute să își ducă existența ca o ființă solitară pe această lume, și, în ciuda pornirilor sale pulsionale care o răvășeau din când în când, să accepte că era cumva ”diferită” de toți ceilalți să că asta îi era soarta.

Abia când într-o zi, într-un acces de panică generat de faptul că nu reușea să finalizeze un proiect important și pe care își dorea din tot sufletul să nu îl abandoneze, dintr-o mie de motive,  a apelat la un prieten care i-a recomandat pe un prieten de-al său, specializat în comunicare, a reușit să înțeleagă că de fapt lucrurile erau cu mult mai complexe decât bănuise până atunci.

Cu ajutorul acestuia a reușit să se organizeze și să vadă multe din factorii complecși care se împleteau în interiorul său pentru a genera ceea ce devenise în atâtea zeci de ani. Dar mai mult, această organizare a ajutat-o să vadă că putea să și facă anumite lucruri care să contrabalanseze rutinele sale create în anii de singurătate și să facă față tendințelor impulsionale, generând noi răspunsuri și reușind să modifice traseul evenimentelor în direcția pe care și-o dorea.

Își amintea că într-o zi, după multe, multe conversații purtate de la cele mai timpurii ore ale dimineții sau până la cele mai târzii ore din noapte, dar întotdeauna existând și răspunzând solicitărilor sau întrebărilor sale atunci când dorea acest lucru, au vorbit și despre efectele perverse ale normei sociale. Știa bineînțeles despre toate aceste lucruri dar a fost surprinsă să vadă că prietenul său punea accentul pe faptul că ar trebui să se gândească la ce s-ar întâmpla dacă toți cei implicați într-o relație socială ar avea un comportament anacronic, neîndeplinindu-și rolul ”social”.

Efectul pervers al normei sociale este explicitat la cursurile de început ale sociologiei, ca fiind acea situație în care apar, din considerente interioare, efecte nedorite în relațiile sociale. Exemplul clasic este acela în care câțiva vânători încearcă să prindă un cerb. Niciunul dintre ei nu poate prinde singur animalul, așa că conștientizează necesitate cooperării și își împart sarcinile. Câțiva sunt hăitași, câțiva lăturași, alții stau la pândă și alții îl lovesc. Problema apare atunci când unul sau mai mulți din cei care participă la vânătoare gândesc ori că fac prea mult pentru ce primesc ori se compară cu alții și cred că muncesc prea mult sau se gândesc pur și simplu că dacă doar se maimuțăresc și ceilalți fac treaba ei oricum primesc ce ar primi și dacă ar munci cu adevărat și ar depune efort.

Această tendință de a nu mai participa și eschivarea de la ”rolul social” reprezintă efectul pervers (nedorit) al normei sociale, care se vede treaba apare din gândirea unora din participanții la grup. Problema majoră este că dacă un număr semnificativ dintre membrii grupului gândesc la fel, nu vor mai prinde cerbul și vor muri toți de foame.

Așa că, ea a fost surprinsă când la întrebarea ei privind ce înseamnă a dărui, prietenul ei a eschivat un pic și după o analiză superficială a ”dăruitului” a trecut mai mult la analiza situației cu cerbul care ea nu o vedea legată intim de problema ridicată.

Așa cum o învățase, s-au aplecat mai întâi asupra sensului de bază, din dicționar.

DĂRUÍ, dăruiesc, vb. IV. 1. Tranz. A da în dar ceva cuiva; a face cuiva un dar; a cinsti pe cineva cu ceva. ♦ A înzestra pe cineva cu ceva; a dota. 2. Tranz. A da, a acorda. 3. Tranz. și refl. A (se) consacra, a (se) dedica (unei idei, unui scop). [Prez. ind. și: dắrui] – Din sl. darovati.

A face un dar înseamnă a accepta să pierzi ceva, care ia o anumită formă, fără ca această pierdere să fie acoperită, cel puțin într-o primă etapă cu ceva echivalent. Adică în primul rând să poți din punct de vedere psihologic să accepți să pierzi ceva fără să soliciți sau să primești o ”plată” pentru ceea ce transmiți celuilalt și care este pentru tine o valoare. Dacă ceea ce ”oferi” are la bază un calcul, o idee că cumva ”îți scoți pârleala”, atunci nu mai putem vorbi de ”a dărui”. Să dai fără să fie în ”contractul stabilit” și fără să ai ”de câștigat” și fără să ”bați obrazul” sau să ai așteptări reprezintă o formă autentică de comportament superior. Dar oamenii se încadrează foarte rar în aceste situații, tendința lor firească fiind să ”exploateze” situația pentru un profit maxim.

The Human Contract (Contractul omenesc 2008)

Un film surprinzător, regizat de soția lui Will Smith, Jada Pinkett Smith, după decizia de a înfrunta fără ezitare prejudecățile și mașinile în Matrix. Un prosper om de afaceri întâlnește într-o bună zi o superbă și selectă doamnă care îi dă de înțeles că îl place foarte mult. Atras inexorabil spre ea, se pierde într-o mare de trăiri care devin din ce în ce mai confuze pe măsură ce își dă seama că misterioasa tânără femeie este complet altfel decât cele pe care le întâlnise până atunci, aceasta făcând parte și din forța aparte care îl face să își piardă mințile atunci când este cu ea și să tânjească cu disperare atunci când este departe.

Seducția și misterul merg mână-n mână depășind din ce în ce mai mult granițele cu care era obișnuit, interacțiunile lor fiind din ce în ce mai pasionale și mai neconvenționale, până când într-o altă bună zi, pe bancheta din spatele unei limuzine luxoase, după ce se sărută pasional cu prietena sa, femeia fatală îi cere să facă dragoste cu ea în timp ce sunt filmați de celălalt superb exemplar feminin.

Tendința bărbatului de a găsi siguranța relației, de a simți că femeia este ”a sa” este din ce în ce mai puternică, însă odată cu frustrarea crește și senzația acestuia că de fapt este din ce în ce mai departe de a fi într-o unică relație monogamă cu femeia visurilor sale care, în cele din urmă, îi mărturisește că de fapt este căsătorită cu un artist celebru, însă relația lor este una ”specială”, în care își acordă reciproc libertatea care să le permită să experimenteze sexualitatea cu oricine altcineva fără condiționări și reproșuri și astfel să nu se simtă forțați și claustrați de obligațiile maritale care sufocă pe ceilalți oameni.

Neputând accepta pentru multă vreme ”aranjamentul” și condițiile femeii care ”îi iubea pe amândoi”, împărțindu-se între soțul devotat și amantul din ce în ce mai furios, neputând renunța la niciunul, bărbatul adept al ”contractului partenerului unic” face o criză de gelozie și o agresează pe amanta sa, care ajunge la spital cu o furculiță înfiptă în picior.

Aici se întâlnește cu soțul devastat care îl califică drept primitiv și nedemn de iubirea unei asemenea femei despre care aflăm că a avut o copilărie dificilă, alături de niște părinți bogați și exigenți, care pedepseau fără ezitare cele mai mici abateri de la calea spre perfecțiune pe care o trasaseră pentru fiica lor.

Prilej de reflexie asupra condiționărilor și modelelor culturale invizibile pe care le urmăm fără să avem nici cel mai mic habar că există și de unde le preluăm, dar care ne hotărăsc traseul prin viață și ”alegerile”, filmul ne propune o abordare neconvențională asupra unor posibile întâmplări din viața oricui și care ne pot pune în situația surprinzătoare să descoperim că libertatea noastră și modul în care trecem prin această lume sunt puternic determinate de factori invizibili și care se află adânc ascunși sub ”propria  noastră frunte”.