De ce este atat de dificil sa comunici?

Ne-ar placea sa o putem face, dar rareori se intampla: sa vorbim „pe sleau“. Cu atat mai mult, celor apropiati. Este un exercitiu adesea destinat esecului. Ce ne impiedica, asadar, sa vorbim clar despre ceea ce simtim?

Daca ne este atat de dificil sa le vorbim altora, celor care ne sunt apropiati, se intampla intodeauna din mai multe motive. Principalul motiv: stim, de la Freud incoce, ca avem cu totii o zona „umbrita“, care ne scapa de sub control, inconstient. Si aceasta forta obscura tinde sa ne amageasca privitor la cauza reala a angajamentelor noastre. Astfel, ajung sa alimentez jigniri amoroase, care, in ultimul minut, ma fac sa ezit.

Incerc sa-mi justific furia prin mitocanii: „Nu ai invatat niciodata ca angajamentele trebuie respectate?“. La prima vedere, aceasta reactie este perfect rationala. Adesea, dialogul ar fi imposibil, caci veritabilul motiv al acestei purtari este in alta parte: in frustrarea mea, in acea intalnire pe care am anu­la­t-o, care m-a vexat si mi-a ranit amorul propriu…

Ce spui ca sa ascunzi

De fapt, prea adesea vorbim disimuland esentialul. In timpul unei vacante in familie, Maria, 25 de ani, isi prezinta noua ei cucerire: un barbat de 60 de ani, mai in var­sta chiar decat tatal ei. Stupoare pentru intregul clan care, socat, nu indrazneste sa abordeze subiectul. Se va vorbi, deci, despre orice si despre nimic: capriciile vremii, recolta de rapita…

„Daca vorbesc sincer cu fata mea, nu este asta o intruziune in viata ei privata?“, se intreaba tatal, devastat sa isi vada copilul facandu-i ochi dulci unui sexagenar. Cand este vorba de teama de a rani sau de a fi prea „invaziv“, de a ne disimula adevaratele sentimente, a vorbi cate-n luna si in stele se dovedeste mai sigur decat tacerea, care ne-ar trada adevaratele resentimente.

Pe de alta parte, un mare numar al discutiilor noastre ne servesc intermediind un limbaj codat. Catalina, o femeie de 42 de ani, primeste un telefon de la mama ei furioasa: fiul ei adolescent, in week-end, la casa ei de la tara, a golit frigiderul fara a-l umple la loc.

De ce bunica nu s-a adresat principalului personaj legat de acest subiect? Foarte simplu, pentru ca acest frigider conteaza prea putin. Ea cauta, o data in plus, sa ii zica fetei ei ca si-a crescut rau baiatul si ca este o mama rea. Un alt mod de a-i aminti propriul ei statut de fata rea, care, dintotdeauna, a sfidat-o. Exprimarea directa ar fi prea dura, si astfel bunica se protejeaza in spatele acuzatiilor aparent fondate.

Simti ca nu ai fost ascultat

Cuvantul nu poate deveni un instrument de schimb fara prezenta unui „altul“ parental, care stie sa asculte. Or, multi dintre noi nu au avut aceasta sansa si, la varsta adulta, noi nu indraznim sa ne exprimam dorintele, sentimentele, sa ne valorizam punctul de vedere…

Inhibitiile apar atunci cand parintii nu respecta tentativele de exprimare ale copilului. „Lasa-i pe cei mari sa vorbeasca, tu nu stii nimic, tu esti prea mic.“ Sistematic, aceasta atitudine sfarseste prin a genera blocaje care ii fac pe parinti sa spuna: „Incredibil. Micutul este asa introvertit!“. Imaturitatea pa­rin­ti­lor care rad de el – copilul care, in ciuda tuturor, incearca sa strecoare si el un cuvant – il va bloca definitiv, convingandu-l de faptul ca nu are dreptul sa greseasca.

Adesea, intoleranta unui parinte dogmatic, care sigur ca are dreptate in orice situatie, va fi, de asemenea, un handicap. Ea va imprima in inconstientul copilului credinta ca este interzis a-si contrazice interlocutorul. Adesea, pentru a supravietui psihic in fata unor parinti care nu ii permit sa se exprime, copilul poate, de asemenea, sa se reaseze in sine, formandu-si o imagine supradimensionata a mamei sale. Aceasta con­struc­tie fantasmagorica il va incita sa joace jocul sfinxului mut, aureolat de mister, in scopul de a-si ascunde greselile. Cel putin nu va deveni, la randul sau, un tiran domestic, cu care nu e posibila nici o discutie.

Cui te adresezi cu adevarat

Pentru a vorbi, trebuie sa stii unde si cui vorbesti. Or, cand celalalt nu este la locul sau, asta devine imposibil. Este cazul, de exemplu, al unei mame-copil, care neaga diferentele intre generatii si ii incredin­teaza fetei ei adolescente detalii din viata sa intima. Aceasta relatie prea fuzionala impiedica un dialog autentic intre mama si fiica.

Cum ar indrazni aceasta din urma, odata devenita adulta, sa se exprime? Cum ar putea ea sa refuze intruziunile mamei ei in viata noua de cuplu sau in educarea copilului sau? Daca inconstientul ne mas­cheaza propriile emotii, ne in­deam­na, de asemenea, sa ne inselam si in ceea ce priveste interlocutorii.

Mutandu-ne esentialmente asupra partenerilor nostri de dragoste sentimentele dovedite pentru primele obiecte ale dragostei noastre: tata si mama sunt evidente, atata timp cat partenerul nostru de viata rodul unei proiectii a trecutului nostru, nu ca un alter ego, ci ca substitutul unei figuri parentale puternice, iti este imposibil sa i te adre­sezi ca adult independent.

Fara a intelege de ce, ramanem fara cuvinte, la fel ca un copil inspaimantat. Cand, tot inconstient, ne caracterizam partenerul cu imaginea mamei bune, pe care nu am a­vut-o, dar la care inca visam, ii re­pro­sam acestuia toate motivele de insatisfactie care apar in vietile noastre. Fara ca el sa fie in masura sa sesizeze motivele ostilitatii noastre… ignorand ca noi cautam in el o mama „cu norma intreaga“.