De ce fetitele prefera papusile?
Innascuta sau dobandita? O chestiune hormonala sau de educatie? Cum se instaleaza feminitatea la femei? Iata explicatia studiilor stiintifice.
Pentru specialistii in identitate sexuala de orientare psihanalitica, este clar: anatomia nu decide de una singura referitor la destinul nostru de barbati sau femei. Complexul Oedip este cel care ii deschide micutei drumul spre „a deveni femeie“. La inceput, nu exista nicio diferenta intre ea si fratele ei, caci amandoi isi iubesc exclusiv mama. Dar, la aproximativ trei ani, alegerea se schimba.
Motivul rupturii? Fratele sau este diferit, iar pe ea mama a privat-o de acel ceva care face diferenta sau, dupa cum spun freudienii, fiecare fetita vrea sa posede ceea ce au baieteii. De ciuda, din ura sau pentru a se consola, fetita se indreapta spre tatal sau. Pentru a compensa, copilul isi va dori… un copil al lui. Si stim ca toate fetitele viseaza sa se marite cu tatal lor.
Astfel, ea incepe sa il astepte pe Fat-Frumos, cel promis pentru cand va fi mare. Dar acest rationament nu explica specificul psihicului feminin. De ce, de exemplu, femeile reprezinta „sexul puternic“ in materie de sensibilitate si exprimare a emotiilor? Fara a aduce in calcul teoria freudiana, femeia este chiar in centrul vietii emotionale. Conform psihologilor care au studiat intens feminitatea si aspectele ei, diferenta sexuala trece, in primul rand, printr-un raport specific emotiilor. O diferenta care apare foarte devreme.
FEMINITATEA INCEPE DEVREME
Mai multe studii americane o confirma: nou-nascutii de sex feminin sunt deja foarte receptivi la starile de spirit ale persoanelor din jurul lor, izbucnind in lacrimi cand un alt bebelus plange, manifestand intens emotii si gangureli. In schimb, baietii nu au nicio reactie. Poate ca am fi tentati sa gandim ca starile specifice precoce sunt obligatoriu innascute. Insa psihologi de renume, precum Cunningham si Shapiro, afirma ca talentul emotional al fetelor este fructul efortului lor de a depasi un… dezavantaj.
Fizic, ele nu sunt la fel de expresive ca baietii, plang mai putin si se agita mai putin. Astfel, pentru a-si exprima resentimentele, sunt obligate sa forteze situatia, chiar din primele zile. Un dezavantaj pe care il vor compensa in timp, cand vor sti sa vorbeasca, verbalizandu-si emotiile. Acest efort explica de ce fetele, odata ajunse la maturitate, iti exprima sentimentele cu mai multa usurinta, si le sesizeaza pe ale celorlalti. De unde, si celebra intuitie feminina.
FETELE SUNT MAI BLANDE
Singura emotie cu care fetele sunt mai putin inzestrate este agresivitatea, pentru ca aceasta este favorizata de hormonii masculini. Dovada ne este furnizata de cazul malformatiei congenitale a glandei suprarenale (care secreta o buna parte a hormonilor masculini), numita hiperplazie suprarenala. Atunci, fetitele sunt mai androgine, mai agresive, prefera jocurile fizice solicitante si jucariile rezervate in mod normal baietilor – a caror companie, de altfel, o prefera. Dar, prin educatie, agresivitatea lor descreste si revin la papusi sau indeletniciri specifice fetitelor.
SI PARINTII AU UN ROL
Daca genele nu conteaza deloc in adoptarea conduitelor masculine sau feminine, parintii, in schimb, joaca un rol determinant. Sa ne imaginam ca isi doresc un baiat, dar se naste o fata. Accesul sau la feminitate poate fi compromis, deoarece, captand inconstient dorinta parintilor, ea va fi tentata sa se masculinizeze pentru a fi acceptata mai usor. In plus, parintii au o idee precisa despre modul in care o fata sau un baiat trebuie sa reactioneze, sa gandeasca, sa se joace. Chiar si atunci cand sunt convinsi ca sunt obiectivi.
In Statele Unite, un experiment a dovedit diferenta clara de perceptie in functie de sex, atunci cand un grup de parinti a primit spre analiza fotografia unui bebelus ce plangea. Cand parintilor li s-a spus ca bebelusul respectiv este baietel si au fost rugati sa isi dea cu parerea asupra motivelor pentru care cel mic plange, au raspuns ca, probabil, este putin nervos, ca il deranjeaza ceva – o emotie mai „virila“ decat teama sau tristetea. Daca li se transmitea ca bebelusul este fetita, cu totii ar fi pus lacrimile pe seama unei tristeti sau frici.
INTERACTIUNI PE GENURI
Reactiile adultilor referitoare la emotiile bebelusului au consecinte importante in maniera in care copiii resimt mai tarziu propriile emotii. Este dovedit ca parintii vorbesc mai mult cu sugarii-fetite, le povestesc intamplari de peste zi, le zambesc mai mult. Iar aptitudinea fetitelor sa asculte si sa comunice este, evident, antrenata si intarita.
Parintii le gasesc in mod spontan mai dulci, mai dragute, mai gratioase decat pe baieti, si le imping inconstient spre amabilitate. Comportament ce ulterior declanseaza teama ca, daca nu sunt destul de dragute, politicoase, amabile, vor fi respinse si abandonate. In plus, sunt determinate sa se nelinisteasca de puterea lor de seductie si, mai tarziu, de propriul corp.
SE JOACA DIFERIT
Afinitatea pentru papusile Barbie este deja istorie, cand chiar parintii le incurajeaza sa se joace cu ele si sa recreeze prin joc obisnuinte casnice (papusile sa faca curat, sa gateasca, sa faca ordine cand vin in vizita alte papusi). Rezultatul: la 18 luni, 50% dintre fetite aleg spontan papusile, in timp ce, pana la varsta de un an, bebelusii apartinand ambelor sexe impartasesc aceleasi forme de amuzament.
La trei ani, micutele opteaza pentru jocurile de fete, isi rasfata papusile ca si cum ar fi copilul lor, iar ele niste mamici devotate. Tot la trei ani, copiii fac perfect distinctia intre sentimente si atitudini, fetele – blandete, amabilitate, conciliere, sentimente si comportamente; baietii – forta, conflicte, mandrie, furie.
Stereotipuri clasice sau nu, fetitele se dovedesc mai impaciuitoare si mai dragalase, si descopera notiunea de grup. Un comportament practicat intens apoi toata viata, ce favorizeaza intimitatea si diminueaza riscul aparitiei conflictelor. La aceeasi varsta, baietii se organizeaza intr-o banda generatoare de geamuri sparte si taraboi. Studiul mai arata ca fetele sunt pregatite sa faca numeroase concesii pentru a crea si a mentine o legatura de amicitie. Nu ezita sa admita lipsurile si nedreptatile, de unde, mai tarziu, un talent pentru introspectie lucida si repunerile dureroase in cauza.
Ca baietii sunt mai buni la stiintele exacte, iar fetele la stiintele umaniste deja se stie, dar unde este progresul, daca baietii continua sa fie perceputi ca brute care nu-si doresc decat sa se bata, in timp ce fetele raman in ipostaza de victime potentiale care vor para sicanele baietilor? O chestiune de educatie, cultura, viziune asupra job description-ului fiecarui sex, unde mai intai trebuie sa creasca si sa-si deschida mintea adultii.
APOI VINE SOCIETATEA
Se pare insa ca alegerea jucariilor nu este mereu indicatorul feminitatii sau masculinitatii in devenire. Mediul social, familial, locul desfasurarii propriu-zise a copilariei pot diversifica ori transforma modul de distractie a micilor strengari. Si, la urma urmei, unde sta scris ca fetele delicate se joaca cu papusile, iar numai o femeie „adevarata“ face curatenie si mancare?
L. este de parere ca acestea sunt toate niste viziuni traditionaliste care ingradesc dezvoltarea individuala: „Este jocul atat de important in identitatea de gen? Nu stiu daca jucatul cu papusile este chiar relevant pentru identitatea mea de fetita sau de femeie. Adevarul este ca niciodata nu mi-au placut papusile. Ma enerva aspectul lor perfect. Se alegeau de pe urma mea scarmanate, ciufulite, stricate. Nici masinutele nu m-au atras, deci nu cred ca jucariile spun ceva despre copii.
Am crescut la tara si preferam sa ma joc fara obiecte, cu verii mei, sa ne ascundem toata vara in poiata si in pod. Apoi, cand am crescut, am inceput sa citesc. Atelierele de croitorie de la scoala ma calcau pe nervi. Nici azi nu stiu sa croiesc sau sa gatesc. Asta inseamna ca sunt mai putin feminina? Cred ca este o problema de ou si gaina, care vine mai intai: activitatile tipic feminine «fac» o femeie sau o femeie e atrasa de cratite fara sa se poata opune? Cred ca e o chestiune depasita, daca nu chiar prost formulata…“
O CHESTIUNE DE CREIER
In cartea De ce barbatii se uita la meci si femeile in oglinda (Ed. Curtea Veche), Allan si Barbara Pease aduc in discutie importanta hormonilor definitorii pentru feminitatea si masculinitatea copiilor: „Cand embrionul este fata (XX), exista foarte putini hormoni masculini sau chiar deloc, astfel incat corpul creeaza organele genitale feminine, iar creierul ramane esentialmente feminin. Creierul continua sa fie configurat cu hormoni feminini, dezvoltandu-si atributele de aparare a cuibului, inclusiv centrii prin care se pot descifra semnalele verbale si neverbale. Cand se naste o fetita, ea arata ca o fetita si comportamentul ei va fi feminin, din cauza creierului, care s-a dezvoltat in aceasta directie.“
Desigur, opusul este si el valabil: „Daca fatul este din punct de vedere genetic fetita (XX) si creierul este dozat cu hormoni masculini, rezultatul va fi un corp de femeie cu o setare masculina a creierului. In copilarie, aceste fetite sunt de obicei etichetate drept «baietoi», se joaca mai dur si mai violent decat celelalte fetite. Mai mult ca sigur ca vor avea o pilozitate faciala si corporala mai mare decat alte fetite la varsta pubertatii, vor fi mai pricepute la jocuri care presupun dibacie sau la batutul mingii si, ca adulti, vor fi descrise ca «masculinizate».“
Ce ar fi de vina pentru dozarea accidentala cu hormoni masculini? Anticonceptionalele si medicamentele pentru diabet sau medicamentele care contin o cantitate mare de hormoni masculini.
In final, pentru evolutia feminitatii nu putem da vina doar pe un singur factor, caci fiecare are aportul sau. Realitatea probabil ca se afla, de fapt, undeva la mijloc, in cumulul de factori, pe un fond sociocultural si de mediu hotarator.
