De ce mai sufera romanii
Am vorbit cu psihoterapeuta Sanda Lepoiev despre problemele actuale ale acestui popor stresat si debusolat.
Psychologies: Care mai sunt patologiile noastre? Aud ca suntem neamul cu cei mai multi depresivi din Europa…
Desigur ca am citit si auzit pe undele radio ca depresia – numita de multi boala modernitatii – afecteaza din ce in ce mai multe persoane si in Romania. Era pomenit si un studiu recent efectuat de Liga Romana de Sanatate Mintala, care arata ca 20% din romani au tulburari psihice, iar jumatate dintre acestia ajung sa fie depresivi.
Nu cred ca sunt in masura sa emit judecati privind „patologii“ ale neamului, nu am agreat niciodata afirmatiile generale despre etnii si popoare, desi, desigur, ne luptam zilnic si ne zbatem sa intelegem sau schimbam mentalitati, opinii si judecati pre-formate si deseori rigide. Aceste afirmatii sunt valabile probabil nu doar pentru compatriotii nostri, ci reprezinta intr-un fel manifestari in planul psihologic al unor schimbari in contextul socio-istoric in care traim.
Nu putem vorbi de o intelegere a psihopatologiei prezentate de diferitele persoane care apeleaza la meseriile „psy“ in absenta unei intelegeri a situatiei existentiale a persoanei in cauza, a contextului in care traieste, in care interactioneaza cu altii, in care-si desfasoara activitatea sau in care se imbolnaveste.
Intr-un fel, inscriu aici si ceea ce se prezinta in timpurile acestea ca un fel de epidemie a depresiei. Sigur ca depresia este, in realitate, o afectiune serioasa psihica, dar modul narcisist de viata in lumea contemporana motiveaza si activeaza depresia, pana la o reala dificultate in a identifica pana unde este intr-adevar o depresie sau vorbim doar de o suferinta psihica.
De altfel, cuvantul „trist“ aproape ca a disparut din vocabularul modern, putine persoane vorbesc despre suferinta si tristete, dar gandesc despre ei insisi in termenii de „depresie“ si nevoie de terapii si tratamente „psy“. Si trebuie sa recunoastem ca piata serviciilor „psy“, gata sa initieze un tratament (sau sa exploateze acest context), a inceput sa fie destul de ampla si la noi..
Patologia starilor psihice este nu doar determinata de factori individuali, ci si de cei socio-economici si socioculturali, care creeaza uneori suferinta psihica, dar este riscant sa tratam acest tip de suferinta psihica ca psihopatologie. Cu toate acestea, este ceea ce se petrece deseori in societatea noastra, care a devenit o „cultura a psihopatologiei“.
Medicamente antidepresive sunt frecvent prescrise unor persoane in plin proces de doliu, anxiolitice, pentru o mai buna gestionare a stresului competitivitatii din societatea moderna, desi suferinta este o componenta a confruntarii cu pierderea unor persoane dragi, iar anxietatea nu este decat o reactie sanatoasa in competitie. Patologia psihica implica desigur o suferinta psihica, dar opusul nu este totdeauna valabil, suferinta psihica nu semnifica totdeauna o boala psihica.
As spune ca traim intr-o societate hedonista, in care este cultivat, prin tot ce ne inconjoara in mass media, un cult al placerii, in care suferinta este ceva ce ar trebui cu totul eliminat, in cautarea unui ideal al fericirii. Atitudinea cultivata social a devenit aceea de „centru narcisic al lumii“, cu riscul de a trai o era a golului interior.
In acest context, exista o nevoie a individului de a elimina cat mai rapid suferinta, si, de aici, poate si moda pe care o preluam deja si noi in Romania, a arsenalului de tratamente „psy“. Dar asta nu cred ca explica in vreun fel incapacitatea oamenilor de a se confrunta cu suferinta psihica.
Ar trebui uneori sa ne raportam la toate experientele psihopatologice ca experiente/trairi ale pierderii de forta personala, de capacitate. Independent de diagnosticul clinic, se poate observa ca pierderea fortei personale si incapacitatea de a trai cu sentimentul unui sens al lucrurilor si al vietii, caracterizeaza toate tipurile de psihopatologii. Acest proces de pierdere a puterii este trait in acelasi timp cu incapacitatea de a trai experiente semnificative, lucru care genereaza, fara indoiala, un sentiment de gol si anxietati atat de frecvente in lumea contemporana.
Sunt romanii mai stresati decat altii? Ce efect are criza financiara asupra psihicului nostru? Ne accentueaza nevrozele, anxietatile?
Ce se intampla cu romanii, in ce fel sunt ei poate diferiti in aceste situatii ? Greu de spus, nu pot decat sa formulez intuitii proprii si neprobate. Cred ca avem un mare gol in educatie si formare, prea putine sunt modelele care au contat si de la care sa fi preluat si conturat conceptii despre viata, despre valori, despre importanta si bucuria adusa de lucrul bine facut, despre relatiile corecte si generoase cu cei din jur.
Cu siguranta ca sursele de stres din vietile noastre sunt diverse, dar e sigur ca majoritatea romanilor resimte, dincolo de aspectele dificile ale vietii personale, si un impact puternic al mediului de munca si al vietii sociopolitice si socioeconomice. Nu am de gand sa ma refer la influenta exercitata de atmosfera si de mediul sociopolitic, dar este evident ca lipsa de stabilitate, frecventele schimbari legislative si, drept urmare, neincrederea si scepticismul legate de viitor au legatura cu toate acestea. (Sa amintim doar ca in 20 de ani au avut loc 14 schimbari legislative doar in invatamant?)
Eu, personal, cred ca romanii sunt mai marcati de o criza morala decat de una financiara, deoarece cu cea din urma s-au confruntat dintotdeauna si ar avea mai multe mijloace de a-i face fata, daca ar mai avea speranta si incredere intr-un viitor. Dar cred ca nu eu, ca meserias din domeniul „psy“, ar trebui sa abordez acest subiect delicat. De aceea, as mentiona mai degraba ce se petrece la locul de munca si cum devine acesta un factor de stres si presiune asupra sentimentului individual de competenta si respect fata de propria persoana.
Ce vedem frecvent in jurul nostru? Preluarea directa a unor modele relationale de serviciu din lumea occidentala, in care se promoveaza fel de fel de idei complet straine de lumea din care cu totii provenim; cuvinte de import, ca training, team-building, leadership, mentoring, transfer de know-how, management-ul succesiunii, assessment center, au intrat in vocabularul curent al lumii corporatiste, si nu numai, iar „capacitatea de rezistenta la stres“ si „competitivitatea“ sunt la ordinea zilei.
Daca poate la originea lor, in tari straine, aceste modalitati de lucru structurau o lume de valori si o continuitate a modului de raportare la eficienta muncii, cred ca pentru noi, romanii, au constituit, poate, in primii ani o sursa de amuzament si de satisfactie de a fi aliniati unei mode actuale occidentale, dar mai tarziu au devenit o sursa de stres major. De ce stres?
Pentru ca lipseste veriga de legatura cu modele internalizate, pentru ca avem nevoie de trecerea a mai multe generatii pentru a avea sentimentul unei continuitati si al unei transmisii naturale a eticii relatiilor de munca si, deseori, modul de functionare in relatiile de munca din marile firme si corporatii face ca angajatii sa se simta ignorati sau haituiti, expusi sau urmariti, responsabilizati sau culpabilizati ca niste copii micii si, in cele din urma, neputinciosi, incapabili sa gestioneze stresul – ca sa folosim termenii la moda… Si, este adevarat, tulburarile de anxietate si atacurile de panica sunt marea provocare a cabinetelor „psy“ din ultimul timp.
Sunt romanii realmente mai agresivi decat altii, asa cum se zice? Ce ne caracterizeaza?
Din nou, simt nevoia sa resping tipul acesta de afirmatii generale, si nici nu cred ca putem spune asa ceva, poate doar ne inscriem intre natiile cu temperament mai exploziv si mai impetuos, mai „meridional“. Dincolo de acest lucru, ca psihoterapeut, am constatat ca agresivitatea verbala si comportamentala exprima o aparare impotriva sentimentului de neputinta si de nesiguranta si, cel mai des, exprimarile si comportamentele agresive, ma refer la cele benigne, fara consecinte grave, sunt un mod de a lupta si de a evita o imagine de „fraier“ si de prostanac, care se lasa fentat sau pacalit. Intr-o lume nesigura si cu prea putine legi si reguli stabile, scrise si nescrise, cu prea putine repere internalizate, se pare ca oamenii au inteles ca doar asa ii pot face pe ceilalti sa raspunda cerintelor lor. Cu alte cuvinte, atacul este cea mai buna si mai frecventa aparare.
Ce comportamente „patologice“ sau disfunctionale avem la locul de munca?
Cred ca cel mai frecvent dintre ele este dificultatea sau chiar incapacitatea de a utiliza critica primita. Uneori, un feedback negativ ar putea duce chiar la renuntarea la o linie de lucru neproductiv si ar putea redirectiona eforturile spre altceva. Merita intotdeauna sa ascultam cu atentie, cu deschidere, nu doar cu mare neplacere, cand oamenii nu ne inteleg logica sau nu sunt convinsi de ceea ce afirmam, ori incercam sa demonstram.
Desi asemenea situatii pot fi extrem de utile pe termen scurt in adaptarea emotionala, pe termen lung nu exista niciun viitor in negare, in furie sau depresie atunci cand oamenilor nu le plac ideile noastre. Dar exista o posibila sansa de viitor in a ne intreba daca exista ceva in feedback-ul lor care poate fi util, pentru a deveni mai eficienti sau pentru a ne imbunatati modul de a comunica un mesaj, sau pentru a intelege ca un obiectiv pe care ni l-am propus este gresit si ar fi preferabil sa il modificam.
Teama de esec si de evaluarile critice determina deseori atitudini autodistructive in contextul relatiilor de munca, ca si o mare dificultate de a ajunge la satisfactii profesionale. Deseori, constatam o preocupare excesiva legata de promovare, dar nu si un interes pentru a gasi o bucurie in obiectul muncii. Si aceasta abordare este una disfunctionala si, pe termen lung, generatoare de frustrari si sentimente de esec.
Oamenii care iubesc ceea ce fac, nu pierd niciodata complet din vedere provocarea si sentimentul de a fi condusi de un scop; ei sunt constienti ca in drumul lor profesional vor exista si etape bune, si etape mai putin reusite, ca acestea se combina in timp. Un ciclu de cariera bun, pozitiv, nu semnifica o permanentizare a succesului, chiar daca creeaza iluzia apropierii de acest obiectiv. Ar trebui sa realizam ca in carierele noastre se afla intotdeauna perioade pozitive si negative. Este crucial sa nu ne sufocam sub impactul negativelor si sa nu ne lasam dusi de valul entuziasmului generat de perioadele pozitive.
Sunt romanii educati cu privire la asistenta psihologica? Mai exista prejudecata ca daca te duci la psiholog esti… defect?
Cred ca se apeleaza din ce in ce mai mult la cei din domeniul „psy“, si chiar mai frecvent la psiholog, decat la psihiatru. Desi nu intotdeauna distinctia este clara pentru multi dintre solicitanti si clarificarile sunt necesare, constatam ca teama – mai mult sau mai putin rationala – de dependenta de medicamente este mai mare decat temerea legata de interventia psihologica si eventualul stigmat al „defectului“.
Cu siguranta ca lucrul este si un efect al popularizarii masive a meseriei in publicatii, seriale TV, emisiuni de mare audienta etc. Dar inca nu a ajuns sa fie o moda. Si poate ca lucrul cel mai imbucurator il constituie apelul tot mai frecvent al parintilor, care solicita ajutor cand se confrunta cu dificultati ale copiilor sau cu probleme ale adolescentilor.
Se apeleaza in exces la terapia cu medicamente? Se ignora psihoterapia?
Nu cred ca este vorba de niciunul din aceste excese, cred ca problema noastra, ca terapeuti, se afla in atitudinea celor care solicita ajutorul, fie el medicamentos sau psihoterapeutic, fie ambele: cel mai dificil este sa transmiti convingator ideea ca solutia nu poate fi doar eliminarea simptomelor, ca acestea reprezinta doar forma de manifestare a suferintei psihice, ale carei surse trebuie abordate in toate planurile vietii personale.
Intelegerea fenomenelor psihopatologice trebuie sa mearga dincolo de simptomatologie, pentru a avea beneficiile unei ameliorari de durata a starilor. Cautarea raspunsurilor eficiente si imediate, solicitarea unor „retete“ – fie farmacologice, fie psihoterapeutice – este caracteristica societatii moderne. Or, pentru noi, cei din domeniul sanatatii mentale, arsenalul vast al metodelor „psy“ este orientat spre persoana, in intreaga ei individualitate, nu doar spre simptome.
Cum mai suntem in raporturile noastre de parinti cu copiii nostri? Ce trebuie sa invete parintii?
Cred ca parintii zilelor noastre sunt supusi unor incercari enorme si se confrunta cu dileme zilnice. Cerintele parentalitatii din actualitate nu mai seamana cu nimic din trecutul nostru de copii ai parintilor nostri, si modelele trecutului sunt complet depasite. Este foarte greu sa tinem pasul cu schimbarile de tot felul si nu este deloc usor sa gasesti liniile directoare ale unei educatii de bun simt, firesti si iubitoare.
Poate ca cel mai important lucru pentru a deveni parinti buni si respectati este a fi dispus sa te intrebi cum e mai bine sa procedezi sau sa reactionezi, de a fi deschis la toate noutatile, fara a pierde capacitatea de a face distinctia intre lucrurile importante si cele mai putin insemnate, a imbina capacitatea de a asculta copiii, cu cea de a mentine reguli clare ale casei si familiei.
Ce patologii noi au copiii? Sa credem ca tehnologia face din ei victime ale ADHD?
Sunt multe de spus in legatura cu tehnologia care ne-a invadat la toti, mici si mari, mintile si casele. Cultura digitala ne reformeaza – si nu doar intr-un sens bun. Cercetari recente demonstreaza clar ca Internetul nu este „doar“ un alt sistem de livrare a informatiei. Acesta creeaza un mediu mental cu totul nou, o stare „digitala“ in care mintea umana devine un panou de instrumente si butoane si, evident, putini oameni supravietuiesc neatinsi de efectele acestei stari.
Daca ma intrebati despre efectele negative ale internetului sau ale telefoniei mobile, trebuie sa va impartasesc ca, in opinia mea, nu tehnologia in sine ori continutul e daunator, ci faptul ca nu ne mai putem lipsi de ele. Poate avem impresia ca optam pentru folosirea acestor tehnologii, dar, de fapt, suntem atrasi de gratificarile si recompensele pe termen scurt. Fiecare bip ar putea fi o oportunitate sociala sau un comentariu despre un cunoscut, se poate obtine o minirecompensa, un jet de dopamina pentru a raspunde la apel.
Cumulativ, efectul este puternic si devine tot mai dificil de rezistat. Cand noul DSM (Manualul Statistic si Diagnostic al Starilor Mentale) va fi lansat, anul viitor, tulburarea de adictie de internet va fi inclusa pentru prima data, chiar daca intr-o anexa se mentioneaza necesitatea continuarii studiului ei. Cat despre efectele asupra copiilor, trebuie sa recunoastem ca am putea crea lumea cea mai minunata pentru copiii nostri, dar asta nu se va intampla daca ramanem in faza de negare, daca oamenii utilizeaza cu ochii inchisi aceste tehnologii, fara a lua in considerare eventualele efecte nocive.
Aparitia mai intai a televiziunii, apoi a jocurilor electronice si, in prezent, a calculatoarelor cu acces la net a determinat o inchidere cu atat mai accentuata a copiilor in casa la revenirea de la scoala. Chiar drumul pana si de la scoala are loc in graba, de obicei in masini rapide, fara a da posibilitatea explorarii, a cunoasterii fortelor proprii, a mediului si fara a asimila informatia intr-un ritm adecvat capacitatilor cognitive, perceptive si motrice ale varstei.
Chiar in scoala, copiii sunt inchisi in clase, fara a mai alerga sau a se mai juca in curte, ca altadata. Dupa putinele ore petrecute la scoala – ma refer la elevii de scoala primara –, revin in casa, unde au drept parteneri de joaca masinarii care nu ofera reactii emotionale, ci stimuli cognitivi, auditivi si vizuali, cu frecventa si intensitate de cele mai multe ori prea mari.
Am convingerea ca orele indelungate de stimulare de acest gen, neinsotita de raspunsuri emotionale, au un efect nociv, acela de a antrena creierul la reactii rapide si impulsive… Si de aici pana la a dezvolta tulburari de atentie, drumul nu este, desigur, prea lung. Nici relatiile autentice de prietenie nu se pot invata doar prin intermediul retelelor sociale…
Tehnologia ne poate face sa uitam lucrurile cu adevarat importante. Oamenii isi spun ca telefoanele lor si laptop-urile sunt „un punct de speranta“ in viata lor, copiii descriu mamele si tatii indisponibili in moduri profunde, prezenti si totodata complet absenti. Evaporarea sinelui autentic are loc si in randul copiilor de scoala si liceu, care se lupta cu identitatile digitale de la varsta cand identitatea reala este inca in structurare.
Rezultatele unei cercetari efectuate la Universitatea din Missouri, publicate vara trecuta, ne arata ca copiii depresivi au fost cei mai intensi utilizatori de web, amestecand multe ore e-mail, chat, jocuri video si partajare de fisiere. Ei au deschis, inchis, si pornit ferestrele browser-ului mai frecvent, cautand si probabil negasind ceea ce au sperat sa gaseasca. Noile materializari ale internetului (portabil, social, accelerat, toate omniprezente in vietile noastre) ar putea sa ne faca nu doar mai prosti sau mai singuri, ci si mai deprimati si mai nelinistiti, predispusi la tulburari obsesiv-compulsive si la deficite de atentie.
Ce au parintii de facut ? Sa incerce sa fie atenti cu timpul pe care-l petrec acasa online si la telefon, sa aleaga intotdeauna conversatia fata-in-fata cu prietenii, in detrimentul celei online, prin SMS sau telefon, sa ofere un model viabil din acest punct de vedere copiilor si, evident, sa functioneze ca adevarate filtre pentru modul in care acestia utilizeaza tehnologia.
