De ce ne culpabilizam?

O „oferta“ larga de sentimente negative

Rusine, vina… Ele sunt prezente in interactiunile noastre si, pana la un punct, sunt normale. „Diferenta dintre aceste doua emotii este diferenta dintre public si privat“, spune psihologul June Tangney, profesoara la George Mason University, si autoarea catorva carti despre emotiile morale. „Simtim rusine cand ceilalti stiu ce am facut; simtim vina atunci cand stim numai noi. (…) Cand oamenii resimt rusinea, se concentreaza pe ei insisi, se simt lipsiti de putere, de va­loare si expusi privirii celorlalti. Cand simt culpabilitate, de obicei se con­cen­treaza pe comportament. Vina e pro­activa.“ (APA online, nov. 2005).

Aniela R. are 38 de ani si povesteste despre revelatiile unei terapii care a descalcit aceste ite incurcate. „Am fost sotia unui important om de afaceri din Romania, timp de opt ani. Avem impreuna doua fete. In urma cu patru ani am aflat ca ma insala. Am tolerat aceasta situatie fara sa fiu in stare sa-l confrunt direct. Pro­babil ca a simtit ca si eu stiu. Simteam ca nu mai pot dar ca trebuie sa stam impreuna de dragul fetelor. Eu ma simteam atat de putin femeie. Ma gandeam ca din cauza mea a plecat la alta, pentru ca eu nu mai arat bine.

Am inceput sa merg la toate spa-urile posibile si sa incerc sa slabesc. Fara rezultat, pentru ca niciodata nu am fost o silfida. Depresia in care am cazut (si am zacut) m-a facut sa caut terapie. Am inceput o psihanaliza. Mi-am dat seama ca de fapt, eu nu pun mare pret pe mine si ceea ce sunt si stiu sa fac. Ciudat, viata mea seamana cu a mamei mele. Si ea a fost inselata de tata si s-a simtit vinovata. Ceea ce incerc azi este sa vad ce merite am – sunt o mama buna, o buna gospodina si poate ca un barbat va aprecia asta la un moment dat.“

Rusinea si vina, cele doua necunoscute ale unei ecuatii fara solutie. Freud scrie undeva ca „sentimentul vinei si cel al inferioritatii sunt greu de distins unul de celalalt.“ Irvin Yalom, in tratatul sau de psihoterapie existentiala completeaza: „In terapia existentiala, vina are cumva alt sens decat cel din terapia traditionala; acolo se refera la un sentiment de a fi facut ceva rau – o stare de mare discomfort care a fost descrisa drept anxietate, plus o senzatie de a fi rau/rea.“

Bine, bine, dar cat adevar si cata fantasma incape aici? „Vina nevrotica emana din transgresiunile imaginate (sau cele minore, carora li se ras­pun­de cu o reactie dis­pro­por­tio­na­ta) impotriva altui individ, impotriva ta­bu-urilor antice sau moderne, pa­rin­testi sau a tribunalelor sociale. Vina reala emana din transgresiunea reala impotriva altui individ. Desi cele doua senzatii de disconfort sunt e­gale ca intensitate, in terapie ele sunt abordate diferit. Vina nevrotica trebuie abordata lucrand asupra sen­za­tiei ca pacientul este «rau», asupra agresivitatii sale inconstiente si a nevoii sale de a fi pedepsit; vina reala trebuie abordata prin reparatii reale.“

Vina si responsabilitate

A ne simti vinovati de o transgresiune sau alta, imaginata de obicei, e cam acelasi lucru cu a admite ca puteam face ceva si nu am facut. „Oamenii regreta in general ceea ce nu au fa­cut mai degraba decat ceea ce au facut“, spune psihologul american Daniel Gilbert. Tot la fel cu a admite ca aveam puterea sa facem acel lucru si nu ne-am asumat responsabilitatea de a-l face. Oare? Regretele sunt ce­va… testabil? Real? Puteam realmen­te face ce nu am facut? Puteam ajuta un parinte bolnav sa nu sufere, de exemplu?

Sunt intrebari prea grele pentru a da un raspuns fara nuante. Poate ca totusi, lucrurile ar trebui declarate ritos: nu, nu suntem responsabili pentru boala incurabila a unui parinte sau a unui co­pil, nu suntem responsabili pentru un esec profesional care nu a depins de noi, nu suntem responsabili pentru foametea din Africa (dar putem face ceva in sensul reducerii ei). Si alte „nu“-uri sanatoase care sa ne mai eli­be­reze de atata zdrobitoare responsabilitate, asumata uneori fara sa ne gan­dim prea mult…

Text de Iuliana Alexa
Foto: Guliver/Getty Images