De ce să visăm la un destin măreț?! Moduri în care ne autosabotăm și nu ne bucurăm de viață

Încă de mici, suntem îndemnați să „ajungem cineva“, să avem un destin fantastic, lucru care presupune învățătură, muncă, o sumedenie de calități și organizări. Ce nu ni se spune, este că deja suntem cineva. Și că asta ar trebui să ne mulțumească.

 

La vârsta când Taylor Swift nu mai este chiar un model de dat exemplu, tot la oameni în poziții de conducere ne raportăm, la cei care au realizări ră­su­nătoare. Ne întrebăm astfel: oare cum reușesc?

Ce nu ne preocupă, însă, este procentul foarte mic al acestor oameni comparativ cu populația generală. Este ca și cum am fi frustrați că nu ne-au acceptat cei de la Mensa. Că doar… 2% din populație este genială!

Citește și:

Cum știi dacă ai sau nu inteligență emoțională

Semne clare când cineva minte! Învață să-i recunoști microexpresiile feței

„Păi eu de ce nu?“ „Ascensiunea este scrisă în codul nostru psihologic. Există persoane care tind permanent spre realizări aproape imposibil de atins, care se valorizează doar prin prisma unor reuşite superlative.

Doresc lucruri ieşite din comun, ţintesc spre succese răsunătoare. Explicaţiile sunt complexe, ele implică variaţi factori. Cea mai importantă şi cea mai frecventă dintre ele se referă la imaginea de sine a indivizilor.

Pentru a se simţi valoroşi, unii oameni se autoevaluează doar în funcţie de realizările lor. Poate fi vorba de acumulări în plan material, profesional, amoros etc.

Cu cât cumulează mai multe, cu atât o persoană se va simţi mai bine situată pe scara oamenilor de valoare. Capcana în care se cade adesea este aceea a imposibilităţii de a se opri.

Cu cât va cumula mai multe, cu atât va dori şi mai multe. De multe ori, acest lucru ne indică o stimă de sine precară. Pentru că o stimă de sine sănătoasă constă în a ne vedea pe noi înşine ca fiind oameni merituoşi“, afirmă psihologul Daria Martin.

 

Ce învățăm de la TV?

„Ideal ar fi ca televizorul, sursa principală de informare (din păcate), să ofere emisiuni de calitate, să genereze modele sănătoase, demne de urmat. Procentual, oamenii care transmit mesaje apreciabile și emisiunile educative sunt în minoritate.

Iar marea provocare o reprezintă filtrarea valorilor versus a nonvalorilor. Secretul constă în selectivitate şi în educaţia timpurie despre ceea ce este cu adevărat valoros şi folositor.

Pentru că, atât timp cât ne vom concentra pe calități morale, pe dezvoltarea cunoștințelor și atingerea potențialului personal, vom putea să ne iubim și să ne apreciem pentru ceea ce suntem.

Cu toate astea, reclamele pe care le vedem la TV vizează consumerismul. Ne transmit ideea că, pentru a ne simţi valoroşi, trebuie să avem un anumit lucru, un anumit tip de succes sau o anumită poziţie socială.

Toate cuprind mesaje subliminale, care asociază posesiunile materiale cu reuşita. Este o direcție greşită. Succesul fiecărui om se află în interiorul său, el nu poate fi măsurat în raport cu alţi oameni.

Toţi avem datoria de a deveni cea mai bună versiune a noastră, de a creşte de la o zi la alta, de a ne perfecţiona.

Iar măsura succesului este dată de împlinirea pe care o simte un om, nu de ceea ce posedă, nu de comparaţia cu ceea ce au reuşit să obţină alții.“

 

Vreau să fiu celebră, mami!

„Este frumos să visăm, să putem transcede graniţele realităţii. Este nu doar frumos, ci şi necesar. Când suntem mici, începem să visăm la ceea ce vom deveni, vom întreprinde şi vom avea.

Pe măsură ce creştem şi traversăm etape variate ale existenţei, visurile devin mai realiste. Începem să ne cunoaştem, să ne evaluăm realist, să realizăm ce putem face şi ce ne depăşeşte limitele.

Visul poate avea rolul combustiei psihice, similar cu speranţa. Însă, ceea ce consider a fi o problemă, o constituie limitarea timpului strict la a visa, periclitând astfel şansele de a îndrăzni şi între prinde ceva real.

Adică visarea este bună, are rol de revigorant, atâta vreme cât nu ocupă prea mult timp. Este important să ne trăim viaţa, nu doar să o visăm“, completează Daria Martin.

„Ideea unui destin măreţ ne poate fi inoculată încă din copilărie. Aţi observat, poate, tendinţa părinţilor contemporani de a le repeta copiilor că sunt speciali, că pot orice, că vor reuşi indiferent de circumstanţe?

Ei bine, eu consider că această abordare este una defectuoasă pe termen lung. De multe ori, aceşti copii, crescuţi ca regi şi regine în palatul familial, când ajung în societate se izbesc de dura realitate de a se afla într-o lume plină de oameni similari, care, la rândul lor, se vor a fi regi şi regine.

Şi, de aici, ia naştere o seamă de frustrări, de sentimente contradictorii. În general, apare fie neutralizarea curajului de a încerca, fie o luptă acerbă spre a-i detrona pe ceilalţi.

Ambele variante sunt la fel de periculoase. Ceea ce ar trebui să le inoculăm copiilor, este exact ideea de unicitate, ceea ce nu generează automat comparaţii.

Copiii trebuie să ştie că au posibilităţi nenumărate de a se împlini, posibilităţi care variază în funcţie de calităţile fiecăruia.

Şi că, pentru a reuşi, nu este necesar să căl­căm pe cadavre, să-i înlăturăm printr-o competiţie neloială pe cei care ne stau în faţă. O maximă celebră afirmă că «ești absolut unic. La fel ca toți ceilalți».“

 

Puțin realism e necesar

Realist, numărul oamenilor cu înzestrări speciale este destul de mic. Este mai mare cel al acelora care au știut să profite de anumite oportunități. Al îndrăzneților și adaptabililor. Dar ei nu sunt neapărat celebri și remarcați.

Decât, poate, în microuniversul lor. Iar vestea bună este că e suficient. În realitate, asta contează. Pentru a ne cunoaşte şi autoevalua corect, este nevoie de o sănătoasă şi realistă introspecţie, în urma căreia să ne descoperim atât plusurile, cât şi minusurile.

Este nevoie de multă muncă, de multă disciplină şi de curaj. Curajul de a privi cu claritate înăuntrul nostru și cel de a fi imperfecţi. Există loc pen­tru autocunoaştere și pentru perfecționarea anumitor lipsuri.

Așa cum există loc și pentru o comparație sănătoasă, cu noi înșine. Cât am evoluat, cât ne-am dezvoltat, ce am mai putea face pentru a ne atinge obiectivele? Sunt ele setate realist? Sunt… tangibile?

 

Să fim niște mediocri fericiți?

„Poate fi benefic să avem idealuri, fie ele şi foarte înalte, aproape de neatins. Dacă nimeni nu ar îndrăzni să spere, să viseze măreţ, nu ne-am mai descoperi potențialul. Iar oamenii au un potenţial imens, deloc banal.

Avem și datoria de a ne autodepăşi continuu, de a îndrăzni, de a spera şi, cel mai important, de a încerca. Prin urmare, nu este neapărat benefic să ne ajustăm procustian speranţele, minimalizându-le.

Cred că avem dreptul să sperăm la mai mult şi, cel mai important, că trebuie să încercăm. Cuvântul-cheie este acţiunea şi nu renunţarea. Avem scopuri măreţe? Bun! Ce facem pentru a ne apropia de idealul nostru?

Totuşi, pentru a preveni dezamăgirile majore, care pot duce la renunțare totală, este utilă stabilirea unor scopuri graduale.

În acest fel, ne putem bucura de fiecare pas cu care înaintăm și evităm să așteptăm succesul total și brusc. Plăcerea drumului parcurs, trăirea reuşitei de zi cu zi sunt mai satisfăcătoare decât împlinirea unui obiectiv major“, spune doamna Martin.

„Dacă, însă, pentru o persoană, succesul în sine reprezintă un scop (nu contează prin ce mijloace, ci doar să obţină succesul), deja putem vorbi despre o tendinţă distructivă.

Cel în cauză, în loc să evolueze, va fi prins în interminabila buclă a nevoii de a obține încă un succes şi încă unul, şi încă unul… pentru că, oricât de multe sau de  măreţe ar fi, ele nu vor fi niciodată suficiente şi satisfăcătoare“, spune Daria Martin.

Asta, în cazul în care chiar reușește. În caz că obiectivele rămân nerealiste, iar eșecurile răsunătoare, drumul către iad este pavat cu bune intenții…

 

Să fim perfecți. Sau nu…

„Cu toţii ne dorim să fim plăcuţi, să fim iubiţi de ceilalţi. Dar, înainte de toate, trebuie să ne iubim şi să ne valorizăm în propriii ochi. Persoanele care încearcă să acumuleze cât mai multe, de regulă, suplinesc lipsa unei bune imagini de sine prin realizări.

Încearcă să-i impresioneze pe ceilalţi, pentru ca imaginea pe care o văd oglindită în ochii lumii să influenţeze pozitiv, ba chiar să transforme felul în care se văd ei înşişi.

Cunoașterea defectelor proprii este un semn de putere, de forţă psihică. Cunoașterea reprezintă un prim pas în procesul acceptării.

Cei care îşi acceptă propriile limite nu mai simt nevoia să le ascundă, nu mai irosesc timp şi energie în a dovedi contrariul.

Ascensiunea înseamnă și să transformi defectele în calități. Iar o altă etapă importantă este împăcarea. Există limitări care nu pot fi modificate. Aici intră în joc puterea psihologică a fiecăruia.

O rugăciune simplă şi foarte profundă spune cam aşa: «Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care pot să le schimb şi înţelepciunea de a şti să le deosebesc».

Perfecţiunea este o utopie. Este imposibil de atins, dar cu toții suntem perfectibili. Nu există om neimportant. Nu există destin nesemnificativ.

Suntem interconectaţi și fiecare om îi influenţează pe ceilalţi. Procentul celor cu destine ieşite din comun este extrem de mic şi, din studiile longitudinale efectuate, s-a dovedit că cei cu destine excepţionale, de multe ori, sunt nefericiţi.

Pentru că preţul plătit este prea scump.  De ce v-aţi dori aşa ceva? Datoria noastră cea mai de preţ este aceea de a fi bine cu noi înşine, de a ne face viaţa cât mai satisfăcătoare cu putinţă, de a nu aduna sentimente negative, de a avea grijă de binele celor din jur şi, la scară mai largă, de a înţelege că fiecare acţiune a noastră poate influenţa ceea ce se întâmplă în jur.

Importanţa noastră nu se măsoară în cât de cunoscuţi sau de bogaţi suntem, ci în cât de autentici, de fericiţi şi împliniţi ne simţim. Nu vedetismul ne dă importanță, ci conştiinţa şi participarea la binele comun“, conchide Daria Martin.

 

Daria Martin este psiholog și psihoterapeut adlerian; Clinica de Anestezie și Terapie Intensivă, Spitalul Clinic Județean Timișoara. Tel.: 0721.409.768