De ce traim in… ideal
Cand te face sa suferi
Fixat pe imaginea frumoasa pe care se teme sa n-o distruga, cuplul simbiotic sfarseste prin a se sufoca. Cum? Din cauza lipsei de evolutie.
In acest timp, iti reprosezi ca partenerul tau real nu este acea creatura hibrida formata plecand de la panteonul tau personal.
In general, reprosurile sunt raportate la lucruri marunte; in alte cupluri, insa, partenerul e considerat tapul ispasitor: daca nimic nu merge, e din cauza lui!
Revizuieste-ti asteptarile Si aici drumul spre iesire inseamna „inlocuirea idealului printr-un altul”. Mai exact, sa inlocuiesti o idealizare care sufoca printr-una care amplifica relatia.
„Cred ca e important de spus ca societatea, prin modelele promovate pe mass-media si in publicitate, adauga modele si presi- uni asupra barbatilor si femeilor reale, ce cauta, cu disperare uneori, in ei/ele si in ceilalti ceea ce au invatat si li se tot repeta ce este Barbatul Ideal si Femeia Ideala”, spune Mihai Albu.
Ce-i de facut?
Terapia de cuplu. Te invata sa te desprinzi de o imagine ideala de partener si sa inveti sa te obisnuiesti cu cel real, facand relatia sa dureze.
Job-ul ideal – un orizont si nu o necesitate imediata
Sursele idealizarii
Munca inseamna intotdeauna ceva mai mult decat o castigare a existentei. Te astepti la o inflorire personala, fara sa stii exact ce placere iti va aduce aceasta meserie.
Fiecare epoca vehiculeaza reprezentarea muncii ideale: ofiter, cantaret, medic, ziarist… Privit de aproape sau de la distanta, este mereu o chestiune de bani, putere sau popularitate.
La aceste criterii, valorificate de societate, se adauga cele transmise de catre familie: exista generatii intregi de medici, preoti sau artisti. A-ti alege alta meserie e ca si cum ti-ai renega familia.
Dar chiar si atunci cand ai sentimentul ca ti-ai ales singur calea, poti descoperi ca e vorba de vocatia unui… parinte sau bunic!
Cand te face sa suferi
E inevitabil sa nu fii receptorul idealurilor din mediul tau. De exemplu, pentru a nu-ti dezamagi parintii, te autoconvingi ca iti place o activitate, care in mod sigur nu ti se potriveste.
Si atunci te dedici total, pentru a nu te confrunta cu o viata afectiva dezamagitoare. Insusi Freud spunea ca echilibrul vietii consta in a iubi si a munci cu placere.
Doar munca, insa, nu este suficienta pentru a oferi fericirea. Iar in lipsa gratificatiilor, suferinta apare in mod inevitabil…
Revizuieste-ti asteptarile
Nici ca trebuie vreodata sa te multumesti cu putin! Important este sa-ti redefinesti idealul.
Fiecare trebuie sa gaseasca ce inseamna pentru propria persoana un job cu adevarat satisfacator: fie printr-o analiza atenta a sinelui (cu sau fara ajutorul unui psiholog specializat) fie printr-un test de aptitudini si competente.
Exista oameni care vor fi fericiti sa calatoreasca non-stop, altii carora doar siguranta unui birou le prieste; muncesti mai mult cu mainile si nu cu capul, ai mai multa libertate decat putere…
Plecand de la acest punct, cel mai bun mod de a te sincroniza cu idealul tau este de a-l concepe nu ca pe o exigenta, ci ca pe un orizont de care te vei apropia de-a lungul vietii.
Copilul ideal – Inceteaza sa-l vrei perfect
Sursele idealizarii
Il incarci cu cea mai grea responsabilitate: sa realizeze ceea ce tu nu ai putut, sa panseze ranile pe care realitatea ti le-a creat.
„In mod inconstient, ne dorim un copil pentru sine, ca prelungire a propriei persoane, cineva care sa ne puna in aplicare visele inca nerealizate. Idealizarea copilului survine pe fondul propriei neimpliniri”, afirma psihologul Oana Laura Nica.
Copilul se vede in fata unei misiuni de care nici el, nici tu nu sunteti constienti si din care nu poate scapa decat daca el insusi se afla la originea celor mai frumoase proiecte ale sale.
Cand te face sa suferi
Cu cat astepti mai mult de la copil, cu atat se simte mai agasat. Vrand sa ii acorzi toate sansele, il supui la o exigenta a perfectiunii care ii da sentimentul ca nu se afla la inaltime.
Sau exacerbandu-ne iubirea, uitand sa ne exercitam autoritatea, obtinem exact opusul a ceea ce ne-am dorit.
„Cei care isi iubesc prea mult copilul, mai toti adica, ne dorim, de fapt, sa-i oferim tot ceea ce noi nu am avut, iubindu-l fara masura si fara limite. A iubi peste masura este, paradoxal, echivalent cu lipsa iubirii.
Pentru ca iubirea implica un echilibru intre ceea ce oferim copilului si limitele sanatoase pe care i le putem impune acestuia atunci cand este cazul.
Prea des ne temem sa nu ii facem rau prin autoritatea pe care este necesar sa o impunem. Unii parinti tineri isi doresc sa transforme relatia cu copilul lor intr-una de prietenie, crezand ca este mult mai sanatos sa-l trateze de la egal la egal, decat sa il vada ca pe un copil.
In aceste situatii, motivele pentru care vin la cabinet sunt fie pentru ca nu isi pot stapani copilul hiperactiv, fie acesta nu se poate concentra sau a devenit agresiv verbal ori fizic si nu inteleg de ce”, detaliaza Oana Laura Nica.
Revizuieste-ti asteptarile
Copilul nu are ca scop implinirea propriilor noastre lipsuri ori linistirea frustrarilor personale, se afla pe lume pentru el insusi.
„A iubi un copil in mod real inseamna a-l vedea, a-i cunoaste nevoile, a-i accepta diferenta, a-i permite propria evolutie, propriile planuri de viata, oricat de diferite ar fi ele de ale noastre.
Consecinta fireasca: copilul nostru va avea timp sa descopere cine este, ce ii place sa faca si cum isi doreste sa traiasca propria viata”, conchide psihologul.
Editare de Dana Musceleanu
Foto: Guliver/Getty Images, shutterstock.com
