Definitii ale prostiei
Ne-am propus sa analizam serios acest concept atat de vast si de ofertant. Inteligenta pare sa se afle pe agenda tuturor psihologilor, prostia – nu. De ce oare? Dar iata cateva definitii de la psihologi.
Felul cum oamenii isi dau cu dreptul in stangul, se dezadapteaza, sunt stangaci si naivi, mi se pare la fel de interesant ca obiect de studiu pe cat este felul in care descopera mecanismele lumii vii, ale tehnicii. In 1511, carturarul renascentist Erasmus din Rotterdam publica eseul intitulat Laus Stultitiae (Elogiul prostiei), in care virtutile prostiei erau laudate, evident ironic (prin intermediul antifrazei, figura retorica prin care se intrebuinteaza un inteles contrar celui obisnuit). Erasmus aducea atunci – pentru prima data in lumina reflectiei – irationalitatea umana, stangacia.
DRAGOS CIRNECI, SPECIALIST IN NEUROSTIINTE – „Prostia este adictia de idei“
„«Prostie» este un termen folosit in limbajul colocvial, nu si in stiinta. Am putea traduce in termeni stiintifici prostia drept inabilitatea de a realiza conexiuni intre informatii sau de a realiza unele gresite. Tehnic, acest fenomen are doua cauze general acceptate: lipsa de informatie (din cauza inculturii, a educatiei precare) si inabilitatea fizica de a activa suficiente informatii in creier sau ceea ce numim handicap mental (politically correct, ii spunem acum «persoana cu cerinte educative speciale»).
Exista totusi persoane care au un IQ superior, au si scoala, si tot fac gafe de proportii. Le vedem sau citim zilnic. In cazul lor, explicatia pentru comportamentul «prostesc» este alta. Tine de adictia de idei. Creierul face adictie nu doar de droguri, se ataseaza nu doar de persoane si animale. El dezvolta adictie inclusiv de idei, concepte, curente de opinie. Le numim convingeri. Si in cazul lor, se poarta la fel ca si in cazul drogurilor. Adica isi «cere doza» tot timpul si este frustrat si agresiv cand i se refuza.
Iar spectatorii vad efectul, adica incapatanarea in sustinerea pana in panzele albe a ideilor proprii, orbirea la argumente contra indiferent cat de puternice sau logice sunt ele si selectarea din toate informatiile posibile doar a celor care sunt congruente cu convingerile proprii. Chiar daca acestea sunt cele mai putin numeroase si mai putin probabil a fi relevante. Convingerile blocheaza creierul intr-un set de idei fixe, inatacabile, care ies la suprafata ori de cate ori li se da ocazia. Iar ele dicteaza ceea ce omul spune, decide sau face.
Este lipsit de logica de ce adictiile de droguri le condamnam, iar adictiile de idei le respectam in virtutea «dreptului la opinie». In fond, cele mai multe conflicte si razboaie au pornit din cauza convingerilor de tot felul si nu a drogurilor. Milioane de oameni au murit din cauza convingerilor lor religioase sau politice. Asa cum unii fura bani ca sa-si ia droguri, altii au pornit razboaie ca sa-si impuna convingerile. Desi par lucruri total diferite, in creier mecanismul e acelasi. Si ignorarea acestui lucru este tot o forma de prostie…“
BOGAN LUCACIU, PSIHOTERAPEUT – „Prostia se nevoieste a fi acoperita de titluri, decoratii“
„Prostia nu e opusa inteligentei, ci intelepciunii. Prostia poate conferi si statut social, prostul satului e cel recunoscut. Acest statut este insa unul inferior si de aceea creeaza complexe individului, ducand la incercari disperate de a iesi din acest statut. «Prostul, daca nu-i fudul, parca nici nu-i prost destul!.» Prostia se nevoieste a fi acoperita de titluri, decoratii, masterate, doctorate, «who is who»-uri si alte din astea.
Teama de acest statut e mare si, de aceea, «a face pe desteptul» sau «a se ocosi» – cum spun ardelenii – e un sport comun. Adesea, e insusi semnul prostiei. Deunazi, un parlamentar roman din Comisia pentru Constitutie a invocat trei masterate din diferite domenii pentru a-si justifica competente pe care – evident – nu le are. Si idealistii, chiar daca sunt inteligenti, pot fi luati de prosti.
Vezi Don Quijote ori Nicolaita Minciuna, din nuvela cu acelasi nume a lui Bratescu-Voinesti. Invers, Soldatul Svejk e un prostanac care traieste intelept mizeriile Primului Razboi Mondial. La el banuiesti mereu ca e mai degraba un intelept deghizat, unul care «face pe prostul» cu intelepciune.
Prostul adevarat nu invata de la altii, ba chiar mai mult, nu invata nici din propria experienta, fiindca ideea proasta e doar o dorinta, o aspiratie personala, adesea stereotipa, argumentata eventual cu argumente nepotrivite temei. Inflexibilitatea prostului nu se manifesta in virtutea unui ideal etic, ci doar din iubire de sine. Cand e contrazis cu argumente valide, confunda dreptatea sau adevarul cu propria persoana, cu propriul statut, si devine mojic.
Mihai Ralea spunea ca un semn al prostiei este acela ca prostul schimba criteriile, subiectul unei dispute. El dadea exemplul unei dispute intre doua studente privitor la un subiect de fizica, cand una dintre ele, nemaiavand argumente, ii arunca celeilalte: «Ce sa mai vorbesc cu tine care esti tuberculoasa?!».
«Castravetele, care este un fruct dicotiledonat de culoare galben-verzuie si face parte din familia curcubitaceelor, are tulpina in forma de vrej se inmulteste prin seminte si are 98% apa» – este raspunsul standard (corect, de altfel) la orice al lui Ionescu catre Marius Chicos Rostogan. Or, la politicienii nostri aceasta navigare peste subiect e insasi «arta politicii»“.
VIRGIL RICU, PSIHOTERAPEUT – „A TE UITA, DAR A NU VEDEA“
„Perplexitatea sau cum «te uiti ca vitelul la poarta noua»… Daca ar fi sa incerc o definitie personala a prostiei, aceasta ar suna ceva de genul «a te uita, dar a nu vedea». Ma simt prost atunci cand nu inteleg, nu cuplez, nu vad legatura. Imi vine in minte imaginea unei femei foarte inteligente care imi spunea in cabinet: «Cand vine vorba despre feminitate, ma simt proasta».
Sigur, acesta este un nivel «superior» de prostie, caci exista si un alt nivel, in care suntem prosti, dar nu sesizam ca suntem prosti (sesizeaza, in schimb, ceilalti). Etimologic, prost vine din slava, unde inseamna «om simplu». Imaginea care apare automat in minte este cea a mujicului rus aflat in fata unui reprezentant de seama al elitei aristocratice ruse.
Mujicul este simplu, adica nu este complex, nu e educat, nu e interesat de un univers al cunoasterii abstracte, nu sesizeaza nuante, subtilitati ale gandirii. Imaginea in cauza trimite imediat la o pozitionare: a fi prost echivaleaza cu a fi inferior. Motiv pentru care, in contexte sociale, cautam fie sa ne ascundem prostia, fie sa o tratam cu autoironie, sperand ca in felul acesta o anulam intrucatva, dat fiind ca autoironia se considera a fi apanajul oamenilor inteligenti.
Asocierea prostiei cu sentimentul de inferioritate creste foarte mult pericolul de a fi «acuzat» de prostie (si, implicit, a fi dispretuit, ridiculizat, exclus), astfel ca multi oameni se apara de acest pericol cautand (alti) prosti de care sa rada.
Dar prostia nu este doar apanajul unora, ea este universala, nu scuteste pe nimeni. In multe situatii, toti ne lasam prostiti sau ne prostim singuri, intrucat suntem fiinte manate de dorinta. Nu stiu nimic care sa orbeasca ori sa prosteasca mai eficient decat propria dorinta…
Dorinta de a se imbogati rapid si fara efort ii face pe unii sa se lase prostiti de tot felul de escroci, dorinta oarba de dragoste ii face pe altii sa se prosteasca, crezand ca o persoana narcisista/depresiva/alcoolica se va schimba peste noapte de dragul lor. Avem o capacitate extraordinara de a ne prosti pe noi insine, capacitate care este direct proportionala cu inteligenta noastra, caci, intr-adevar, unde-i minte multa, este si prostie multa.
De pilda, un academician renumit, dar cu «ghinion» la femei, isi explica ghinionul sau printr-o teorie bine documentata asupra feromonilor… Sau o femeie extrem de inteligenta insista sa ramana oarba la infidelitatile sotului, fiind deosebit de creativa in a-i gasi acestuia scuze ingenioase pentru absentele frecvente sau pentru comportamentul sau vadit seductiv fata de alte femei.
Privind mai atent insa, descoperim ca aceasta «autoprostire» prin rationalizari si intelectualizari, care de care mai inteligente, are rolul de a ne proteja de adevaruri dureroase carora, pe moment, nu le putem face fata. In acest caz, prostia nu este doar nociva, ci si utila, caci isi are rostul ei pe lume si de multe ori este o protectie foarte desteapta fata de suferinte mai mari.
Daca ne amintim bine, inchizitia, comunismul, nazismul, bomba atomica au fost, toate, creatiile unor idealisti foarte inteligenti. Si atunci, sesizand relativitatea etichetelor de «destept» si «prost», percepand miscarile inteligentei si prostiei ca pe un joc al luminilor si umbrelor, inversunarea noastra impotriva prostiei scade.
Ne permitem chiar sa ne relaxam in acel insight socratic eliberator «eu stiu ca nu stiu nimic», razand de pretentia noastra aroganta de a controla lumea printr-o intelegere ingusta, pentru ca apoi, doar cateva zeci de minute mai tarziu, sa revenim la starea obisnuita de judecatori exigenti care incearca sa introduca infinitul in niste sertare mintale rigide si, evident, neincapatoare. Mai mult, putem privi intreaga noastra viata ca pe o alternanta continua de momente in care lucrurile ne sunt clare «ca lumina zilei», cu momente in care devenim «prosti ca noaptea»…“
