Despre culpabilitatea de multe ori inutila a femeii
Poate fi si o nevroza… culturala? Ce contribuie la ea? Religia este un factor?
B. L.: Pentru Freud si teoreticienii psihodinamicii, termenul de „nevroza“ are ca fundament „civilizatia“, ideile, cultura. (S. Freud – Das Unbehagen in der Kultur/Disconfortul in cultura – 1930). Nevroza provine, pentru Freud, din conflictul dintre natura instinctuala, biologica, intru satisfacerea individului si normele sociale (ideologice, morale, religioase, culturale), care se opun si carora e supus individul prin dezvoltarea sa in cadrul familiei, comunitatii si culturii mai largi careia ii apartine.
In carte, Freud sugereaza ca scopul simplu al vietii instinctuale este principiul placerii, dar eul sesizeaza ca va trebui sa faca compromisuri pentru a respecta normele, stabilind astfel principiul realitatii. Ce se opune principiului placerii? Existenta noastra dureroasa si finita, aspectele crude ale lumii naturale (aici intra si aspecte create de civilizatia materiala) si obligatia de a trai conform unor norme in societate (poate cele mai inconfortabile).
In sensul lui Freud, ceea ce corespunde principiului placerii in actiunile umane se confunda cu fantasmele instinctuale, si individul nu sufera nicio opozitie. Pe plan subiectiv, realitatea este, deci, ceea ce ni se opune. De exemplu, un copil crescut cu sentimentul ca toata lumea se invarteste in jurul lui si ca nu tot ce doreste se implineste, va uri pe cei din jur cand acestia i se opun.
In mod paradoxal, civilizatia, ca unealta de a ne proteja de nefericire (din natura sau din posibila agresiune a celorlalti), in sensul unor idealuri (de control, frumusete, sanatate, ordine), devine un izvor de nemultumire pentru individ. Eul individual este mereu in conflict intre nevoile instinctuale si regulile sociale.
Cel mai adesea, reuseste un compromis, dar uneori una dintre parti tulbura echilibrul si apar simptomele nevrotice, care opresc dezvoltarea vietii individului. E o competitie continua intre autoritatea regulilor, nevoile primare si capacitatea eului de a face fata celor doua. Acest mecanism se formeaza din copilarie si reflecta modul in care acesta se forjeaza in cadrul familial, comunitar si social al omului si formarea diverselor mecanisme de aparare, amintite mai sus.
Valorile morale, de comportament, mai laxe ori mai austere, toleranta sau intoleranta fata de ceilalti si de sine sunt rezultatul acestui proces de dezvoltare pe „sasiul“ temperamentului si abilitatilor innascute ale individului. Antropologia ne spune ca sentimentele de vinovatie sunt traite diferit de la o cultura la alta.
Exista culturi „ale rusinii“, cum sunt culturile asiatice, in care teama este de expunere publica a incalcarii normei, si „culturi ale vinovatiei“, in care se incurajeaza aspectul privat, interior, precum e, in mod special, la crestinii protestanti, care pretind ca legatura cu Dumnezeu se face direct, fara intermediari, deci in spatiu privat. Pentru culpa si culpabilitate, termenii arhaici si universali sunt aceia de „pacat si cainta“.
Crezul crestin, acela al vietii vesnice, ameninta cu iadul dupa moarte. Pentru budisti, vinovatia te ajuta sa nu repeti greseala si atat. Deosebirile dintre religii (culte si ramuri) se refera la modul in care Dumnezeu (si, implicit, autoritatea religioasa, parintii, comunitatea) isi manifesta autoritatea.
In general, acest model este preluat si de parinti si de comunitate in a-si educa si trata vinovatii si vinovatiile. Toleranta versus intoleranta, pedeapsa versus iertare, depind de imaginea unui Dumnezeu intolerant, pedepsitor, iertator sau, pur si simplu, atotputernic si capricios.
REZUMAND:
Rusine – timiditate, lipsa de asertivitate, retinere dureroasa, devalorizare de sine. Culpabilitate – mustrare de constiinta, resentiment, anxietate, compulsie. Ambele duc la depresie, dar colorata diferit; intre culpabilitatea de a fi si aceea de a face. Fata de greselile noastre, ne aparam prin diferite mecanisme psihologice, cel mai adesea inconstiente, pentru a ne mentine sentimentul de valoare personala.
A gasi motive exterioare pentru o fapta blamabila moral sau social, a considera ca altcineva v-a instigat, a amana evaluarea faptelor, a gasi motivatii filosofice pentru fapta imorala (vezi Raskolnikov din Crima si pedeapsa a lui Dostoievski), a atenua sau chiar a nega gravitatea faptei, a gasi mandrie in culpa (ca un simbol al razvratirii), reconstructia memoriilor, umorul paradoxal, sau regresia in comportamente infantile (ca si cand, astfel, responsabilitatea dispare) sunt doar o parte din mecanismele cu care ne ferim de confruntarea directa cu culpa.
Majoritatea acestor mecanisme uzeaza de capacitatea metaforica a spiritului uman. Chiar vulpea lui La Fontaine e umana cand spune ca strugurii la care nu ajunge sunt acri. In mare parte, aceste mecanisme sunt aparari benefice, ajutand persoana sa mearga mai departe si sa nu ramana ancorata in ciclul compulsiv care duce spre marea depresie.
Mai putine vinovatii sunt de neiertat, grave precum crima, si pot duce la indreptare, reparare si, implicit, la iertare. Asupra femeilor apasa insa o presiune morala mai mare. Potentiale mame fiind, au capacitatea de a ierta. De aceea, in situatii de inselaciune sau adulter, isi pot ierta partenerii mai usor, in timp ce situatia inversa e mai putin probabila.
