Despre trauma si schimbare

Exista oameni mai mult sau mai putin „traumatizabili“? De ce anume tine asta?

D. V.: Potentialul traumatic al unei experiente pare sa fie direct proportional cu diferenta intre capacitatile de stapanire a acelei situatii si gradul de amenintare a integritatii fizice si psihice pe care unii factori existenti il au.

Asta inseamna ca putem fi mai putin traumatizati daca avem activate mai multe capacitati de a face fata in momentul in care suntem amenintati. Insa prefer sa accentuez faptul ca nu exista oameni care nu sunt traumatizabili, dat fiind ca natura noastra umana este vulnerabila, nu doar complexa si echilibrata.

Noua, oamenilor, ne place sa credem in puterea noastra, mai mult decat in vulnerabilitati, ceea ce uneori duce la lipsa de masuri protective si, deci, chiar la traumatizare.

De exemplu, filosofia lui Nietzsche referitoare la „ceea ce nu ma omoara, ma intareste“, merita privita cu masura, ea putand sublinia la unele persoane prezenta unor strategii de gandire si actiune lipsite de traire, chiar agresive, deoarece acele persoane si-au pierdut simtul empatic, sensibilitatea la semnalele de tip „stop“, „pana aici“, ceea ce a dus la dificultati majore de adaptare in viata personala si sociala.

Astfel, adultii sunt mai putin traumatizabili, datorita deplinei lor dezvoltari fizice si psihice, iar copiii si persoanele varstnice sunt cele mai vulnerabile.

Cu toate acestea, copiii puternic traumatizati au risc crescut de transformare in adulti cu potential de traumatizare ridicat. Acest fapt se observa la persoanele cu sensibilitati fizice, emotionale, relationale sau de adaptare la mediu.

Putem vorbi de o traumatizare transgenerationala? Cum arata astfel de cazuri?

D. V.: Putem vorbi de efecte transgenerationale ale traumelor si putem vorbi, asa cum am mentionat mai devreme de traume simbiotice, care, in viziunea profesorului Franz Ruppert, reprezinta traume ale parintilor, in special ale mamei, transmise copilului de catre mama, prin legatura de atasament pe care o are cu copilul sau.

Prin modul in care se poarta cu copilul sau, mama va transmite efectele si ranile sale, in mod inconstient, copilului, inca din timpul graviditatii si indeosebi in primii ani dupa nastere. De exemplu, o mama crescuta de parinti adoptivi, transmite inconstient copilului ei durerea separarii.

Acest copil are sanse foarte mari sa fie „lipit de mama“ in copilarie (adica un atasament anxios) si sa dezvolte dificultati relationale in viata sa de adult. Unul dintre cele mai cunoscute exemple este cel al ranilor provocate de violenta familiala, care are mari sanse sa se repete la copiii din generatiile ulterioare.

O trauma poate disparea – ca simptom – de la sine?

D. V.: Da, este posibil, daca in urma traumatizarii persoana este sustinuta de persoane, mediu si evenimente protectoare si stimulative pentru vindecare si dezvoltare ulterioara. Fara astfel de prezente, doar pe cont propriu, vindecarea este putin posibila, din pricina naturii relationale a psihicului uman.

O trauma poate sta latenta toata viata daca nu dam peste evenimentul care sa o actualizeze?

D. V.: Putin probabil. Deoarece traumele se actualizeaza nu la evenimente, ci la diverse aspecte, stimuli, elemente similare sau identice cu cele prezente in momentul traumatizarii. De aceea, rana poate fi activata de un miros, de o senzatie fizica, de un gest, de o culoare sau de tip de lumina (sau intuneric) nu doar de un un intreg sir de factori combinati.

De exemplu, trauma produsa de un accident rutier poate fi activata de luminile farurilor de la o alta masina, care stationeaza, sau de auzirea unui scartait de roti, chiar daca persoana este in casa, confortabil si cu persoane dragi alaturi.

Activarea este manifestata prin simpotme fizice, cum ar fi cresterea pulsului, pierderea concentrarii atentiei asupra sarcinii pe care o facea persoana, dificultati de reintoarcere la activitatea dorita, tulburari ale apetitului si odihnei prin somn.

O trauma produsa de agresiunea din partea unei parinte se poate activa la ridicarea tonului de catre orice alta persoana (prieten, coleg, sef, vecin) sau de un gest brusc al cuiva.

Activarea poate fi manifestata prin emotii puternice de teama, dureri fizice de stomac, cap, nod in gat, presiune in respiratie, comportamente de supunere sau de evitare, chiar fuga din situatie – asa cum se intampla in cazul copiilor (fug de la scoala sau din casa) ori a absentei de la locul de munca, pierderea capacitatii de concentrare asupra sarcinilor, scaderea eficientei si productivitatii.