Viata inainte de toate
A este o femeie care isi creste singura copilul. Acum cateva zile, si-a marturisit suferinta: „Fac aproape tot ceea ce trebuie pentru a ma organiza, insa din ce in ce mai des imi zic «la ce bun?». Daca macar as avea un sot si un serviciu, toate acestea ar avea intr-adevar sens!“
As fi vrut sa o cred, dar in ziua precedenta o ascultasem pe V. plangandu-se. La 42 de ani, aceasta avocata are o cariera stralucita. Cei doi copii adolescenti ai ei cresc foarte bine, partenerul ei de mai bine de 20 de ani pare a fi, in continuare, indragostit…
Si totusi, ea este ursuza: „Am obosit jongland intre munca, cateva zile de vacanta cu copiii si cinele in oras cu sotul meu. Cateodata ma intreb daca toate astea au vreun sens. Unde o sa ajung daca ma tot agit asa?“.
A. si V. tocmai imi demonstrasera ca nu conteaza ceea ce ai in viata atat timp cat ai impresia ca ai descoperit sensul ei. Altfel spus, daca ar fi suficient sa ai bunuri materiale, o cariera stralucita sau chiar sa reusesti pe plan afectiv pentru a te simti purtat intr-o existenta plina de sens, acest lucru ar fi stiut. Insa nu merge mereu asa.
RAUL UMAN
Cu totii am trecut prin experienta aceasta: o perioada de stres, de oboseala, de izolare putin mai mult decat de obicei, si indoiala revine: „Unde alerg? Unde merg? In ce stare ratacesc?“ precum spune o parodie de Shakespeare.
Aceste intrebari par a fi specificul conditiei noastre umane. Pasarile din cer, pestii din apa se intreaba ei oare de ce zboara, de ce inoata si urmaresc un anumit curent mai degraba decat un altul?
Probabil ca nu, insa omul, „animal constient“, este sacait de sens, de cele doua sensuri ale termenului, mai exact: directia pe care trebuie sa o urmeze si rationamentul valabil pe care sa isi fondeze existenta.
De ce? Pentru ca el insusi este constient de statutul sau de muritor. „Ne nastem, ne reproducem o data sau de doua ori, si apoi murim“, rezuma intr-o maniera transanta scriitorul Michel Houellebecq intr-un interviu recent.
Si chiar daca este posibil sa gasim surse de motivare in cotidian, aceasta constientizare despre caracterul absurd al existentei noastre – cel putin in ceea ce percepem – este inevitabila.
Pentru anumiti filosofi, ea este chiar pretul pe care il platim cu cea mai mare calitate a noastra, capacitatea de a gandi: „Cine nu isi pune intrebari, este o bestie, intrucat grija constitutiva a oricarei vieti umane este cea a sensului sau“, scria Arthur Schoppenhauer.
Cateodata, atunci cand aceasta constiinta a absurdului si a vidului se instaleaza si cand nu am gasit alegerile cele bune care trebuie facute pentru a iesi din aceasta situatie, viata isi pierde culorile sale, cotidianul devine mecanic si fara savoare.
In jurnalul sau, poetul Fernando Pessoa a stiut sa descrie aceasta stare: „Am petrecut aceste ultime luni incercand sa petrec aceste ultime luni. Nimic altceva, un zid de suparari surmontat de cioburi de furie“.
