Prietenie: nu vorbim despre lucruri indiscrete
„Aveam noua ani si tocmai ne mutaseram. Ajunsesem la noua mea scoala si am vazut-o pe acea fetita energica, vesela. Mi-a placut imediat de ea.
Dar cred ca ea m-a ales pe mine. Am devenit prietene imediat. In curand vom implini 50 de ani de prietenie…
Normal, era menit sa ne uitam una pe alta: anul urmator, eu am plecat din nou, ea a ramas.
Dar e incapatanata, datorez incapatanarii sale rezistenta in timp a prieteniei noastre atat de pretioase. Ea s-a agatat de relatia noastra la o varsta la care de obicei abandonam si trecem mai departe.
Am ramas inseparabile, dar pe vremuri nu era permis sa dormim una la alta sau sa ne vedem in afara orelor de scoala.
Un an mai tarziu, a venit si ea la liceul unde invatam eu si am mers mai departe impreuna. La 16 ani, am plecat din nou din oras, din cauza profesiei tatalui meu. Am fost amandoua distruse ca ne desparteam.
Erau ani in care nu exista alta modalitate de a ramane in contact decat prin intermediul scrisorilor. Ne-am pierdut un pic una de cealalta. Dar draga de ea nu s-a lasat!
In anii care au urmat, ne-am indragostit fiecare in parte si ne-am maritat. Mai auzeam de ea din cand in cand: o amica a surorii mele ramasese in orasul din care am plecat cu familia.
Eu eram absorbita de casnicia mea si de copiii care au venit foarte repede pe lume. Sotul meu a fost inginer agronom intr-o zona in care si sotul ei avea o casa la tara!
Si veneau acolo sa petreaca verile. Mi-a scris ca ar putea veni pe la noi in drumul catre casa de vacanta.
Era in anul 1974. Cand a coborat din masina ne-am aruncat una in bratele celeilalte si nu ne-am mai despartit cu adevarat de atunci. Sotii nostri s-au cunoscut si au decis sa devina prieteni de dragul nostru.
Ani la rand, ne-am petrecut verile impreuna la casa lor. Copiii nostri, trei ai mei, doi ai ei, au crescut de parca ar fi fost veri. Eu sunt nasa fiicei ei, iar baiatul ei cel mic este de o varsta cu mezina mea.
Cand eram departe una de alta, ne scriam scrisori de cate zece pagini, pentru a ne povesti una alteia cum suntem in vietile noastre de mame si de femei si evitam vestile proaste.
Fiecare scrisoare de-a ei era un mic eveniment, un dar pentru mine, doar pentru mine si viata mea agitata de mama a unei familii numeroase. Asteptam cu mare placere momentele de regasire, cand savuram fiecare cuvant al celeilalte.
Apoi am ramas amandoua gravide iar, ea cu al treilea. A fost un moment de mare complicitate. Cand au crescut copiii, am continuat sa ne vedem, noi, parintii. Am fost in concedii impreuna, doar noi patru.
Eram asa de fericiti… Niciodata nu am avut vreun conflict. Niciun nor nu a existat in relatia noastra. Nicio ambiguitate, gelozie, neintelegere, doar o legatura solida si adanca, ce ne ajuta sa mergem mai departe prin viata.
Nu ne vorbim niciodata de chestii indiscrete, cum ar fi dificultatile vietii de cuplu sau ale copiilor. Si am stiut mereu sa nu ne cauzam griji inutile. Nu am fost niciodata obligate sa ne povestim totul, lucruri care ar fi putut sa ne raneasca.
Dar asta nu ne-a impiedicat sa impartasim necazurile vietii, care a fost buna cu noi o lunga perioada. Dificultatile au venit mai tarziu, cand sotul ei a murit…
Am o familie formidabila, frati si surori, copii si nepoti. Am prieteni. Dar Ana e sora mea de suflet. Iubirea si prietenia noatra sunt ceva foarte special. Simplu, fluid, evident…
Ne sunam de doua sau trei ori pe saptamana. Cand isi da seama ca vorbesc cu Ana, sotul meu imi aduce un scaun langa telefon, ca sa stau confortabil. Stie ca dureaza.
Nu ne lasam una pe alta. Cu cat imbatranim, cu atat ceea ce ne uneste este mai puternic. Cred ca este o sansa nebuna, in timpul vietii, sa reusesti sa ai o astfel de prietenie…“
