Luptele noastre interioare
„Spun «stop!» gandurilor care ma invadeaza“
Ana Maria I., 34 de ani
„A fost o data in viata mea cand am crezut ca plesnesc… se adunasera multe: o familie dificila, cu care nu ma intelesesem niciodata, o mama isterica si bolnava, un tata absent. Examenele pe care nu mai reuseam sa le iau din cauza lipsei oricarei perspective de normalitate.
Eram studenta si fiind venita din provincie, trebuia sa imi castig existenta. Problema era insa ca nu reuseam sa ma mai descurc, sa imi gasesc o slujba stabila, care sa imi permita cat de cat sa ma intretin.
Si de aici alte si alte discutii in contradictoriu cu ai mei, care ma acuzau ca nu sunt buna de nimic… nici nu fusesem prea inspirata la alegerea prietenilor de ambele sexe si avusesem cateva accidente care ma lasasera destul de sifonata, intre care si un avort. Chestia asta mi-a pus capac.
Eram ca trasnita de cat putusem sa fiu de naiva si unde ajunsesem pierzand busola. Am suferit ingrozitor, ma credeam o criminala fara scrupule, numaram lunile pe care copilasul meu le-ar fi implinit daca se nastea. Nu reuseam sa dorm noaptea, sa ma concentrez, sa exist.
Am nimerit ca din intamplare la o psiholoaga care mi-a pus diagnosticul de depresie. Dar nu am continuat sa merg la ea. Insa mi-am amintit de invataturile bunicii mele moarte, care imi spusese ca ori de cate ori voi fi agitata sa imi amintesc de credinta si de efectul ei linistitor.
M-am suit in tren si am aterizat la manastirea unde ma ducea si ea cand eram copila, la slujbe. Este o manastire mica din nordul Moldovei. Am stat acolo o luna de zile si incet inceput mi-am revenit. In primul rand acolo era o liniste pe care nu o mai regasim in valtoarea orasului.
Aerul era proaspat, si parca in fiecare dimineata ma trezeam alt om, pun pic mai curat, mai calm, mai bun. Atmosfera imi facea bine. Apoi a fost distanta pe care am luat-o de problemele mele. Am reusit sa supravietuiesc si sa accept ceea ce facusem.
E important sa luam distanta, sa plecam, sa privim lumea din alt unghi. Uneori suntem atat de afundati in propria perspectiva incat nu vedem ca exista si alte puncte de vedere asupra acelorasi lucruri. Eu as fi vrut
sa nu mai plec de acolo.
Dar se apropia sesiunea de toamna si trebuia sa revin la Bucuresti. Asa ca mi-am facut bagajele si am revenit. Imi regasisem pacea sufleteasca.
De atunci, cand sunt in dileme din care mi se pare ca nu pot iesi, iau o pauza, ma duc undeva, de preferinta la munte, unde spun «stop» gandurilor care ma invadeaza si ma odihnesc de-a binelea inainte sa reincep sa ma gandesc la solutii.“
