Eram curioasa in ceea ce priveste India, aceasta tara plina de contraste
Auzi despre cele mai opulente palate si despre cea mai neagra saracie…
O prietena a facut excursia intamplator – a luat biletul cuiva care nu putea sa mearga.
A povestit cu mult entuziasm ce a trait, si m-a facut tare curioasa.
Dupa ce am luat hotararea sa merg si eu in India, am inceput sa citesc despre, am invitat-o si pe fiica mea, si ideea de calatorie initiatica a lansat-o ea.
Termina facultatea si urma sa mearga cu mine, in grupul nostru, doua saptamani si sa-si continue drumul alte doua luni singura.
India asa trebuie strabatuta. Fara mofturi, cu sacul in spate…
Pentru mine, de mic copil, tara asta a reprezentat «un alt taram», altceva. India «m-a chemat».
Primele impresii… aeroportul plin de oameni intinsi pe jos. Orice european ar fi contrariat.
Pe mine, ceea ce m-a frapat mai mult era senzatia de pace.
Pareau impacati cu soarta. Aerul miroase intr-un fel specific, arome de flori si betisoare parfumate, praf… masini zgomotoase…
Am plecat spre Daramshala. Fiind noapte, ma asteptam ca soselele sa fie libere, dar nu a fost asa.
Nu stiu sa descriu in vorbe cat de aglomerate sunt drumurile.
Camioanele incarcate la limita limitelor, autobuze, masini uzate si masini de lux circula intr-un ritm ametitor.
Nu exista semafoare, indicatoare, marcaje rutiere. Nici gropi in carosabil! Prima impresie: praful care domina tot, aglomeratia, suprapopulatia.
Dar India inseamna, dincolo de caldura, parfumuri grele si suprapopulatie, descoperirea meditatiei.
Experienta aceasta am facut-o intr-un ashram. Ashram-ul e un fel de tabara.
Poti trai acolo fara sa platesti cazare, masa si ce alte activitati se mai desfasoara, dar se asteapta de la tine sa donezi ceva bani in folosul acelei comunitati.
Noi, in calitate de vizitatori temporari, n-am participat decat la meditatii, altfel ashram-ul se descurca prin autogospodarire. Locul unde am fost era tinut de discipolii lui Osho.
Indienii, pentru mine, sunt un exemplu de gazde perfecte. Par foarte fericiti ca le esti oaspete, te servesc cu de toate cu un zambet larg pe chip.
Conducatorul ashram-ului era un om mic de statura, care parea fara varsta (am aflat ca avea peste 70, dar greu il plasai la categoria 56-57).
Volubil, ne-a introdus rapid in atmosfera ashram-ului, ne-a explicat concis programul si ne-a initiat cumva in filozofia de viata a lui Osho.
Prima distinctie: iubirea. Osho spune ca iubirea este energie. Aceasta energie este capabila sa-ti dea accesul la pace, echilibru, fericire.
Prima sedinta de meditatie a fost una cu miscare. A durat o ora si a avut cateva secvente. Am dansat, fiecare in felul lui.
Important era sa te abandonezi muzicii, sa-ti lasi mintea libera de ganduri. A urmat o miscare combinata cu o respiratie profunda, suierata.
Ne indreptam bratele spre cele patru puncte cardinale scotand aerul in timp ce spuneam „shuuun“. In minte era gestul simbolic de oferire a iubirii neconditionate.
A urmat o miscare in ax, in sensul acelor de ceasornic, cu mana dreapta intinsa spre cer si cu stanga spre pamant, imaginandu-ne ca luam energie din univers si o daruim pamantului.
Era solicitant fizic. Ne-am intins pe jos, respirand profund cateva minute. Finalul: in picioare, ne-am incrucisat bratele, intr-o autoimbratisare calda, ni s-a spus sa ne sarutam mainile.
Atunci nu am inteles, dar revelatia mi-a venit pe urma. Hristos spunea: „Iubiti-va aproapele ca pe voi insiva“. Vai de aproapele nostru…
Cati dintre noi ne iubim cu adevarat cum suntem, fara sa ne dorim sa aratam mai bine la trup? Sau sa avem alte abilitati, sa ne fi nascut in alte familii, in alta tara, macar in alte timpuri…
Dupa pauza de masa si somn au mai fost doua meditatii, cu stil diferit, abordand aceeasi tematica: iubirea.
Miscarea, combinata cu respiratia, ajuta mintea sa scape pentru scurte momente de ganduri si te poti concentra pe perceptii.
Suntem vii, plini de energie, si asta ni se pare de la sine inteles. Constientizarea starii iti da acces la alte niveluri de a fi viu.
Am participat, la o manastire a lui Dalai Lama din Daramshala, la o serbare de multumire pentru guvernul indian, pentru cei 50 de ani de convietuire intre tibetani si indieni.
Nehru, primul ministru pe vremea lui Ghandi, a daruit tibetanilor refugiati acest teritoriu situat la poalele muntilor Himalaia.
