Experienta subiectiva a unui imigrant
“N-am prea avut timp sa ma dezmeticesc, m-am apucat imediat sa-mi caut de lucru, ceea ce a dus la descoperirea faptului ca nu aveam drept de lucru in Spania, desi Romania era deja in Uniunea Europeana.
Presupun ca pe baza acestui important fapt, primele mele sentimente fata de «noua mea tara» au fost puternic negative.
Deodata, nu mai contau studiile mele, experienta, ci doar nationalitatea. M-am simtit pedepsita pentru nenumaratii cersetori romani de pe strada, pentru hotii despre care scria in ziare, pentru toti «capsunarii» care invadasera Peninsula Iberica.
Hm, ce inseamna identitatea nationala… Nu eram nationalista cand locuiam in Romania, dar am devenit nationalista cu timpul.
Mi s-au intamplat cateva lucruri care m-au obosit si care m-au facut sa inteleg de ce unii compatrioti nu recunosc de bunavoie ca sunt romani. Dar am ales alta cale.
Am ales sa-mi fac bine treaba la serviciu, sa dovedesc cu fiecare zi ce trecea ca exista un alt fel de romani. De fapt, ceilalti imigranti romani pe care i-am cunoscut aici ma «acuza» in permanenta pentru faptul ca am despre Romania o imagine idilica, Romania mea nu e Romania lor.
Romania mea e formata din Brasov (orasul meu natal), Timisoara (orasul studentiei) si Bucuresti (orasul unde mi-am consolidat cariera). Traiam bine in Romania, nu eram saraca, aveam posibilitati, aveam un anumit nivel social si provin dintr-o familie culta si educata.
N-o sa pretind niciodata altceva, mi s-ar parea o tradare fata de tot trecutul meu. E insa greu de inteles ca exista si romani ca mine (am plecat din tara pentru amor, nu pentru bani), iar povestile mele sunt greu de digerat.
Ce am pierdut si ce am castigat? Am castigat experiente culturale pe care in Romania nu le puteam aveam (Barcelona e un oras multicultural), am invatat o libertate pe care societatea romaneasca nu o are (a fi divortata la 35 de ani acasa e un stigmat, aici nu are importanta: sunt aceeasi persoana, cu sau fara „pereche“), am invatat sa fiu mai deschisa si sa accept diferentele ca pe un avantaj, nu ca pe un dezavantaj.
Mi-e, in continuare, dor de casa, de lucrurile cunoscute, dar nu m-as mai intoarce. Calatoresc mult si acesta este un lucru care ma defineste si pe care mi l-am dorit tot timpul.
Spun multe proverbe (le traduc fie in engleza, fie in spaniola), ceea ce acasa nu faceam, ma refer la obiceiurile noastre cu mare drag si ma exprim in legatura cu ele folosind cuvantul «la noi», grup de care voi apartine intotdeauna.
Limba e principalul stres al unui emigrant (in Romania, eram ziarist, imi dau seama ca aici nu voi reusi sa mai scriu niciodata, nici macar in engleza, pe care o stapanesc mult mai bine, caci nu voi avea niciodata nivel de nativ), la care se adauga, desigur, ca roman, statutul pe care-l avem.
Nu e neaparat stres, e o mare oboseala sa vad oameni care reactioneaza cu un oftat necontrolat la auzul nationalitatii mele. In afara Spaniei, toti ma iau drept spaniola, iar aici sunt considerata o italianca (din cauza accentului).
Mi-am facut o datorie din a recunoaste de unde sunt, sperand ca pot pune umarul (mi grano de arena – stropul de nisip?) la schimbarea unei mentalitati occidentale referitoare la romani.
Am simtit o mare mandrie cand compania mea a decis sa caute mai multi angajati romani, sperand ca vor fi ca mine. M-am descurcat, am trecut peste stresul de a nu apartine acestui loc si m-am simtit – pentru prima data in patru ani – ca acasa.“
