Experienta subiectiva a unui imigrant

“Prima oara cand am plecat cu o bursa de trei luni, am plans la intoarcere. As fi putut sa raman acolo, insa am preferat, din diverse motive, sa ma intorc.

In meseria mea, «dincolo » era mult mai bine, lucrasem cu o echipa care functiona, in opinia mea, fara cusur, in care ma integrasem excelent, care imi propusese angajarea la sfarsitul bursei.

Era un «normal» pe care il visasem si pe care nu l-am mai regasit la intoarcere. M-am intors si pentru ca asa era etic: semnasem un contract care spunea ca primesc bursa, dar trebuia sa stau un an in tara, la dispozitia statului roman.

Am fost somera cateva luni fara ca statul sa dispuna in vreun fel de mine, asa ca m-am angajat pana la urma intr-un proiect al unei asociatii interguvernamentale.

Nu am gasit un post potrivit pregatirii mele. Ulterior, timp de sapte ani, am lucrat, uneori la negru, ca administrator de asociatie, ca asistenta sociala, profesoara, PR, dar niciodata ca psiholog sau ca terapeut.

Plus socul din primele zile dupa intoarcere, de a privi iar Bucurestiul si de a realiza cat este de urat si de murdar. Cat de prost si de ilogic se fac lucrarile publice.

Cat nu conteaza cum se construiesc noile cladiri. Cat de neputincios esti. Sigur, se pot crea asociatii care lupta contra lucrurilor care te enerveaza.

Am un prieten, matematician, care s-a intors in tara, desi avea o cariera promitatoare in strainatate, special ca sa militeze contra distrugerii Bucurestiului.

Il respect enorm. I-am intalnit in Franta pe colegii lui de generatie, care au ramas si lucreaza pe posturi bine platite, au o viata confortabila.

Si ei il respecta, dar nu il inteleg. O alta prietena a renuntat la un post intr-o importanta editura din Londra pentru a se angaja in Romania, la Ministerul Integrarii, din patriotism, pentru a face ceva concret pentru tara.

Nu va spun diferenta de salariu! A rezistat cateva luni pentru ca a realizat ca a fost angajata sa se poata raporta o cifra de tineri angajati, cifra ceruta obligatoriu de forurile europene, dar nimeni nu a luat in serios prezenta sa acolo.

Pur si simplu, nu i se dadea nimic de lucru! Amandoi sunt acum profesori universitari in Bucuresti si nu vor sa renunte la ideile lor. Eu nu am aceeasi forta, dar ii admir.

Apoi am plecat din nou, cand, din trei job-uri, nu reuseam sa platesc chiria. Mai intai, am plecat intr-un fel de vacanta nelimitata. Initial, in Germania, apoi in Franta, Spania, un pic Portugalia, si dupa cateva luni de plimbare am hotarat sa raman in Franta.

La putin timp dupa ce m-am decis, lucram deja ca terapeut intr-un spital psihiatric din Paris. E greu sa nu compari. In Romania, puteam spune ca am o cariera cu o anumita vizibilitate.

Eram «fruntasa in satul meu». In Franta, am devenit codasa la oras si, initial, m-am surprins tot incercand sa explic celorlalti cine sunt eu «de fapt». Toata lumea o felicita pe sefa mea pentru ca sotul ei, psiholog, aparuse cu o replica intr-un articol din revista ELLE, editia franceza, in aceeasi luna in care mie mi se publicasera patru pagini in editia romaneasca a aceleiasi reviste.

A trebuit, evident, sa tac diplomatic – initial necajita, pe urma insa am zambit pe seama mea. De fapt, e o sansa sa iti pornesti din nou, de la 0, contorul imaginii. Sa vezi cine esti de fapt, ce poti sa faci, ce poti sa oferi, ce te pricepi sa ceri.

Au trecut trei ani de cand am plecat. E greu sa fac o comparatie, pentru ca exista o modificare indusa si de trecerea intr-o etapa de varsta diferita. Ai un anume tip de prioritati intre 20 si 30 de ani si altele intre 30 si 40.

Iar eu am plecat cumva si din cauza trecerii pragului astuia, de 30 de ani, cand te reorganizezi. Am realizat ca beam si fumam destul de mult, din cauza presiunii sociale din Romania, si am renuntat. Am o familie: un sot, copii, o casa.

Acum profesia am pus-o intre paranteze, dar am planuri foarte clare pentru anii ce vin, cum zice brutarul meu preferat: daca si Allah o sa vrea.

Singura emisiune tv pe care o urmaresc de ceva vreme este una de umor. Comici francezi care fac scheciuri special pentru aceasta emisiune. Evident, apar si poante pe specificul nationalitatilor conlocuitoare.

Portughezele sunt paroase si urate, portughezii sunt, obligatoriu, muncitori in constructii, englezii – betivani, grecii – lenesi, evreii – zgarciti, negrii sunt buni la pat, arabii pun bombe, iar romanii sunt cersetori si hoti.

Nu m-am simtit nicio secunda jignita de genul asta de etichetare. Sunt prietena cu portugheze mustacioase, dar cu sarm, cunosc si negri si evrei. Arabi care sa puna bombe nu am intalnit, doar musulmane care stiu sa gateasca extraordinar si un medic minunat, ce mi-a adus pe lume copiii.

Am vazut multi romani cersetori si multi spuneau, fara ocolisuri, ca sunt veniti la furat. Dar nu am luat niciodata in serios pe cineva care crede cu adevarat ca genul asta de clisee defineste o identitate nationala.

Nu poti fi jignit de cineva cu o inteligenta atat de limitata, dar recunosc ca, uneori, poate fi un pic enervant cand realizezi ca in tara de adoptie, la nivel administrativ, prejudecatile despre tara ta de origine iti franeaza demersurile.