Experienta subiectiva a unui imigrant
De la o spranceana ridicata pana la: «Aaa!! Nuu!!!! Romani? Nu!!!». Ei bine, genul acesta de generalizare a caracteristicilor unor indivizi mai vizibili asupra intregii populatii a unei tari poate sa-ti fie paguboasa daca ai chef sa te lasi jignit. Si invers: ca emigrant, sa nu te opresti din a critica « francezu’» care este la fel de pagubos.
Cand esti plecat, pentru multi, cea mai evidenta caracteristica a identitatii nationale este accentul. Aud frecvent: «Sunteti rusoaica?». «Nu, romanca.» «Aaaa, dupa accent am banuit eu ca veniti dintr-o tara slava.»
Am intalnit emigranti care se mandresc ca au invins accentul, altii care au incercat timp de 25 de ani sa scape de el fara sa reuseasca si altii care sunt impacati cu accentul lor.
Eu fac parte din ultima categorie si prefer francezii care-mi spun ca asta-mi da sarm fata de cei care imi spun ca e pacat ca nu incerc sa ma integrez mai mult.
Am remarcat ca multi emigranti sunt foarte atasati de bucataria lor traditionala, iar romanii nu fac exceptie. Nu e vorba doar de nostalgia de a manca din cand in cand sarmale sau telemea, sau carnati de Plescoi, ci de un fel de intoleranta la bucataria celorlalti.
«Cum adica, ei nu mananca ciorba cu bors?! Ce porcarie!» Si invers: «Cum sa mananci porc de Craciun?! Ce dezgustatoooor!».
O diferenta intre roman si francez: romanul este mult prea supus autoritatii, si francezul are mania contestarii autoritatii. De aceea, sefii prefera angajati romani, dar integrarea in echipa poate fi mai dificila.
Nu bagam in seama asta daca nu auzeam parerea unui medic francez despre colegii sai romani, si l-am aprobat. Revenind in tara, mi-a sarit mai tare in ochi cat de mare este presiunea autoritatii la noi si cat de putin suntem dispusi sa ne opunem ei. «Capul plecat sabia nu-l taie».
Din maternitati, parintii sunt obligati sa accepte regulile (deseori inutile, pana la ilogice) impuse de sistem relatiei pe care o au cu copiii lor. Am cunoscut mame si bebelusi, in perfecta stare de sanatate, care s-au strans in brate abia dupa zece ore de la nastere, din motive de igiena!!!
Si ce e mai trist este ca, de cum se intra in sistemul de invatamant, crese, gradinite etc., copiii asista la un soi de incercare de terasare a vointei parintilor in fata situatiilor si a persoanelor.
Nu sunt destule locuri: ori dai spaga sa intre, ori vei face un efort finanaciar ca sa pui bona sau sa folosesti o institutie privata. Cursuri optionale? «Vai doamna, copilul dumneavoastra e singurul care nu a avut materiale sa participe la cursul cutare. Va fac pe dumneavoastra 20 lei?».
«Pai nu sunt de acord cu acest curs». «Haideti doamna, sunt doar jocuri! De ce nu-i dati sandvis la gustare?». «Pentru ca mananca bine dimineata si prefer un fruct la 10, ca sa manance bine si la pranz».
«Da’ doamna, la terminarea fructului nu se bate palma, numai la terminarea sandvisului, si copilul dumneavoastra se simte exclus…» (educatoare din Bucuresti!)
E sigur ca genul acesta de atitudine nu va retine in Romania persoanele care au simt critic. Fara sa fi fost exagerat de conformista, doar dupa ce am trait in alta tara am realizat cat de generalizata este aceasta metoda de santaj pentru a controla si uniformiza.
Si la fel de generalizat este si raspunsul, prin jocul dublei identitati, «facem ca ei sa nu ne creeze probleme, dar gandim ca noi» . Si iar trebuie sa-i povestesti strainului despre dictatura, despre perioada comunista, ca e o mostenire etc., desi devine din ce in ce mai greu sa explici de ce se perpetueaza asta, de vreme ce au trecut peste 20 de ani de atunci.
Mai sunt si altele de spus despre diferente. De exemplu, cum prefera emigrantul sa se imbrace elegant, dar incomod, pentru festivitati, cum pune orgoliul inaintea bugetului si cum isi ia masina de fite noua, desi e somer etc.
Am realizat ca, intr-un fel, eram atinsa si eu de modul asta de viata si am putut sa lucrez cu mine si sa-l corectez tocmai pentru ca nu mai eram in Romania. Ca atunci cand, studenta de camin Grozavesti fiind, aflandu-ma continuu in compania studentilor, am realizat ca-mi miroseau hainele a cartofi prajiti si a tigari Bran numai in seara in care am mers la Opera.
Sigur, eu nu mi-am luat masina de fite, dar, initial, mi se parea anormal sa nu mergi la manichiura sau sa nu mananci la restaurant macar odata pe saptamana, desi, financiar, treburile astea trebuie sa ramana un lux si un eveniment daca vrei sa ai si un buget de vacanta sau cursuri de teatru sau bilete la muzee etc.
Ma intreaba destul de multa lume de ce nu-mi schimb cetatenia. Pentru ca ma simt mult mai mult romanca decat altceva. Dar bineinteles ca am fost socata cand, in Romania, la Evidenta Populatiei, nu mi-au permis sa mentionez ca am copii pentru ca sunt cetateni francezi, iar singura metoda de a figura cu copii in actele romanesti este sa le declar cetatenia romana…
Dar am copii, si copiii mei sunt francezi! Si functionara m-a privit condescendent.“
