Obiceiuri care ne reduc sansa la fericire

Sa fii intr-o permanenta cautare a idealului si perfectiunii nu este o sursa de fericire, ci, dimpotriva, este frustrant si obositor. Dar prea putini oameni inteleg asta… Si totusi, de ce alearga ei dupa partenerul perfect, jobul ideal… viata ca din filme? Raspunsuri de la psihologul Gaspar Gyorgy.

 

O viata ideala

Traim intr-o perioada definita de „neindestulare“ – nimic din ceea ce facem, spunem sau avem, nu pare sa fie suficient de bun.

In majoritatea societatii, la nivel de co­munitate si familie, oamenii sunt speriati de notiunea de „obisnuit“. Am ajuns sa avem o fobie fata de ceea ce este mai putin special sau extraordinar – cu alte cuvinte, tot ceea ce este sub pragul ideal, este respingator.

Copiii cresc cu aceasta idee exagerata ca, pentru a fi apreciati si valorosi, trebuie sa fie cu mult peste nivelul mediu; perfectionismul pare sa dicteze tendinta zilelor noastre, iar oamenii au ajuns sa se confrunte cu o furtuna de rusine si vinovatie daca nu li se atribuie eticheta de „special“.

Fiinta umana este minunat de imperfecta si vulnerabila, insa, din pacate, noi am ajuns sa luptam, inconstient, impotriva firii noastre, influentati de aceasta iluzie a idealului.

Notiunea de „perfectiune“ sau „ideal“ a fost mereu seducatoare pentru mintea omului, care se plictiseste repede si care, in calitatea sa de fabrica de idei, produce zilnic intre 12.000 si 60.000 de ganduri.

Din pacate, in procentaj de 80% sunt negative, iar pentru a ne creste putin starea de bine, incepem sa visam la cat de fericiti vom fi atunci cand vom avea relatia ideala, casa perfecta sau profesia de 100 de puncte.

Oamenii s-au lasat sedusi de promisiunile unei vieti ideale, insa dupa cortina perfectiunii zace multa frica, rusine si neincredere – emotii de care fugim si pe care incercam sa le ascundem de teama respingerii de catre cei dragi noua.

 

Job-ul ideal, functia perfecta

Job-ul ideal este cea mai mare capcana pentru omul modern, deoarece ne impiedica sa ne dezvoltam cu adevarat competentele profesionale si sa ne cultivam experienta in munca.

Mintea ne spune: „Nu merita acum efortul. Lasa ca vei putea si vei face mai mult atunci cand vei ajunge la job-ul perfect“.

Din pacate, aceasta este promisiunea care niciodata nu se va materializa, deoarece job-ul ideal nu exista.

Un job multumitor si satisfacator este rezultatul efortului nostru constient de a ne identifica interesele si apoi de a indrazni sa esuam in drumul spre cresterea noastra profesionala.

Exista o contradictie foarte mare intre perfectiune si succes in cariera, deoarece, adesea, confundam perfectiunea cu excelenta, insa intre acestea exista o diferenta colosala.

Perfectiunea este calea sigura spre nefericire si dezechilibru psihologic, in timp ce excelenta inseamna a incerca, a cadea, a ne ridica si, ghidati de tenacitate, a ajunge acolo unde ne dorim.

Mintea omului modern are nevoie sa-si redefineasca perspectiva cu privire la reteta succesului: ajung la satisfactia profesionala daca indraznesc sa fiu imperfect, sa gresesc si sa transform aceste erori in contexte de invatare, care ma ajuta sa cresc si sa ma dezvolt.

Job-ul ideal ascunde si nevoia de a fi perfect pentru altii, de a le face pe plac celor din jur, sperand, in secret, ca astfel vom primi aprecierea de care avem atat de multa nevoie.

In realitate, nu facem altceva decat sa ne indepartam tot mai mult de latura noastra autentica si sa ne crestem frustrarea si asteptarile din partea celorlalti.

 

Partenerul ideal, romantismul absolut

Nimic nu cauzeaza mai multa suferinta si nefericire intre doi oameni decat dorinta obsesiva pentru ideal. Atunci cand nu ne bucuram de o relatie suficient de buna sau de o persoana imperfecta si visam la cai verzi pe pereti, devenim extrem de negativi fata de sine si cei din jur.

Autocritica si dispretul fata de ceilalti sunt printre cele mai letale arme psihologice la care apelam, deoarece viata noastra este departe de ideal, ratand frumuseatea momentului prezent, imbolnavindu-ne cu ganduri ireale si indepartandu-i incet si sigur pe oamenii importanti de langa noi.

Doua dintre cele mai puternice frici ale oamenilor, din perspectiva relationala, sunt teama de respingere si de abandon.

Atunci cand, la nivel de interactiune umana, creierul nostru sesizeaza acest pericol, sistemul limbic isi activeaza mecanismele de aparare, creste secretia de cortizol (hormonul stresului) si defensivele psihologice intra in functiune.

Mesajele de genul „nu esti suficient de bun“, „pentru mine nu este suficient ce-mi dai“, „nu esti in stare de mai mult“ ascund angajamentul mintii noastre fata de ideal, dar, din nefericire, repetate constant, duc la sucombarea oricarei relatii.

Persoanele singure si blocate in colivia idealului au toate sansele sa sfarseasca intr-o izolare crancena, daca nu-si reseteaza mintea pentru a vedea partenerul de sex opus asa cum este in realitate – o persoana cu plusuri si minusuri.

Pentru a putea supravietui si a trai in echilibru, avem nevoie de conectare interpersonala, este important sa ne satisfacem pornirea biologica de atasament si apartenenta, insa, din pacate, adesea, experientele de viata si interpretarile negative pe care le formulam, ajung sa ne indeparteze tot mai mult de umanul din noi.

Dupa o relatie esuata, este firesc sa apara tristetea, frica sau furia, insa asta nu inseamna ca noi nu suntem facuti pentru relatii, inseamna doar ca mai este loc de crestere in ceea ce priveste inteligenta relationala.

Iar iluzia partenerului ideal este cel mai mare obstacol in calea maturizarii noastre relationale, deoarece in secret, credem ca noi nu avem nicio dificultate, doar ca nu am intalnit inca partenerul potrivit. Un gand tare periculos…

 

Familia ideala, proiectia tuturor

Relatiile sunt imperfecte, oamenii sunt fiinte minunat de imperfecte, prin urmare, nici familiile noastre nu au cum sa fie altfel.

Prin natura meseriei mele, am intalnit multi adulti dornici sa-si analizeze povestile de viata si sa-si descopere ranile interioare, iar in astfel de situatii este imposibil sa nu ajungi la imperfectiunile parintilor sau la suferinta cauzata de lipsa familiei ideale.

Insa aceasta recunoastere este doar o parte din procesul de vindecare psihologica, iar multi dintre noi, odata ce am constientizat ca ranile din copilarie au fost cauzate si de parintii nostri, ajungem sa ne expandam angajamentul fata de ideal.

Visam astfel sa ne construim familia perfecta, sa devenim parinti ideali, incercand sa ne pedepsim parintii pentru ceea ce nu au stiut sau nu au putut sa ne ofere.

Dar in astfel de situatii nu putem vorbi despre maturizare, deoarece, in parenting, perfectiunea este ca un criminal in serie, iar in ceea ce priveste relationarea cu familia de origine idealul duce la o perpetuare a suferintei.

Pentru a ajunge adulti sanatosi psihologic si emotional, avem nevoie sa ne cunoastem povestea de viata, sa-i intelegem si acceptam atat partile frumoase, cat si pe cele intunecoase, si sa ne iubim pe noi insine asa cum ne-am fi dorit sa o faca parintii nostri in copilarie.

Daca noi, manati de inconstienta, alegem sa fim tributari razbunarii si agresivitatii fata de parinti, de fapt alegem sa ne cultivam nefericirea.

 

Idealul frumusetii personale

Nevoia de ideal si perfectiune ascunde o nemultumire uriasa de sine si o teama majora de conectare. Rea­litatea ne arata ca, acele persoane care au invatat ca, pentru a fi placute de sine sau de cei din jur, „trebuie sa fie perfecte“, psihologic, functioneaza pe acelasi tipar cu oamenii dependenti.

Niciodata nu este suficient, azi am o ajustare la o parte a corpului, peste o vreme la alta, si mintea imi spune ca aceasta este singura cale de a trai, insa, din pacate, nu ajung la multumire, ci, din contra, la punctul in care ne indepartam tot mai mult de frumusetea naturala.

Discutam de curand cu un psihoterapeut din strainatate, care mi-a spus: „Cu cat o femeie este mai frumoasa, cu atat este mai nefericita“.

Cand l-am rugat sa-mi explice perspectiva lui, mi-a zis ca femeile care cauta sa atinga idealul de frumusete, se priveaza de adevaratele placeri ale vietii, savureaza mai putin ceea ce au si raman cu un mare gol emotional si relational, sunt femeile care rad mai putin si simt un nivel scazut de satisfactie intima si sexuala.

 

Operatiile estetice si sportul

Utilizarea in exces a acestora reprezinta un mecanism de supravietuire, care, dupa o vreme, poate deveni no­civ pentru minte si corp.

O nevoie exagerata de sport sau ajustari fizice, prin interventii chirurgicale, poa­te ascunde o toleranta foarte scazuta la o parte din emotiile firesti ale vietii (furie, frica, rusine etc.), pre­cum si o mare respingere de sine.

 

Ce e de facut?

Primul pas ar fi recunoasterea faptului ca idealul si perfectiunea sunt iluzii fara forma si continut, acestea ne blocheaza evolutia si cresterea din toate punctele de vedere.

Viata nu este, nici pe departe, perfecta, iar pentru a trai avem nevoie sa ne asumam imperfectiunea si sa ne cultivam autocompasiunea, autenticitatea si pretuirea de sine.

Cercetatoarea Brene Brown, una dintre cele mai active voci ale momentului prezent, a descoperit, prin analizele sale calitative, ca oamenii care au incredere in ei insisi si care cunosc cu adevarat succesul in viata, sunt cei care dau dovada de pretuire de sine, isi fac timp pentru odihna si distractii, asculta de intuitie, isi cultiva au­ten­ticitatea, iubesc, isi exprima recunostinta si sunt creativi.

Printre cei mai nefericiti se numara oamenii insetati de perfectiune, de certitudine, popularitate, cu un nivel crescut de auto-suficienta si criticism. Astfel, avem nevoie de curajul asumarii personale, si esentiala este acceptarea vulnerabilitatilor noastre.

De asemenea, avem nevoie sa indraznim sa spunem mai des „nu“, sa ne gandim cu adevarat la starea noastra de bine si sa ne valorizam emotiile.

Perfectiunea fuge de recunosterea si exprimarea emotiilor, deoarece este insetata de control. Pe scurt, leacul pentru tirania idealului este compus din: curaj, compasiune si conectare.

Curajul de a spune ce avem pe inima, compasiunea de a ne iubi pentru imperfectiunile noastre si indrazneala de a cere ajutor si a ne conecta la cei din jur atunci cand ne este greu sau cand ne simtim neajutorati si speriati.

 

Impactul asupra copiilor

In parenting, perfectiunea duce la critica si cinism, ambele sunt strategii extrem de comode si ieftine. Parenting-ul este, din pacate, un domeniu in care am ajuns sa luptam foarte mult si adesea pierdem din vedere esenta.

Copiii nu au nevoie de parinti perfecti, au nevoie de modele autentice si flexibile. Un parinte ghidat de ideal va lasa mostenire generatiilor viitoare aceasta povara, iar, ca mostenire, perfectiunea este o adevarata trauma.

 

De Gyorgy Gaspar, psiholog clinician, psihoterapeut relational.

Presedinte al Asociatiei Multiculturale de Psihologie si Psihoterapie

www.paginadepsihologie.ro

[email protected]

A consemnat Catalina Cristescu

Foto: shutterstock.com