Fiecare rascruce, o ocazie de a invata

Viata nu este un rau linistit. Dar tot ceea ce nu ne omoara, ne intareste. „Doctore, am facut o depresie“, spune o femeie vizibil depasita de situatie.

Psihologului cu care sta de vorba ea, i se confeseaza astfel: „Sunt pierduta, nu am chef de nimic, uneori simt dorinta arzatoare de a ma desparti de sotul meu, de a ma urca in avion si de a ma tot duce… Apoi redevin apatica“.

Terapeuta o pune sa vorbeasca despre cariera ei. Ea spune ca niciodata nu si-a realizat visul din copilarie: sa devina pictorita. „Viata a facut din mine o invatatoare, dar acum mi se pare ca e prea tarziu sa o iau de la capat“.

Dialogul adevarat abia incepe: „ Nu aveti tocmai o depresie nervoasa“, ii spune terapeuta. „Poate ca traversati o criza de varsta mijlocie. Trebuie sa ne revedem.“ Anturajul acestei femei ar putea sa afirme, de asemenea, ca ea se afla intr-o criza.

„Criza“, iata cuvantul de ordine din ultima vreme. Criza la toate nivelurile: economic, social, personal… Este folosit si pentru a desemna remanierile din Guvern, dar si pentru revoltele sindicale sau fazele haotice ale vietii noastre interioare.

„Viata nu este un lung fluviu linistit“, spunea cineva. Furtuni si tornade pot alterna cu perioade de acalmie si plictis. Crizele vin ca sa scoata din acalmie si certitudinile noastre, din iluzii si din tendinta de a „adormi“ zi de zi.

In acest sens, crizele sunt veritabili aliati. Ele ne pun sub semnul intrebarii, ne obliga la o redistribuire a valorilor si cartilor de joc, la o redefinire de sine.

Crizele normale ale vietii

Exista crize – etape, tot ceea ce este comun umanitatii, cele pe care le cunoastem cu totii de-a lungul vietii si evolutiei. Cea mai intensa dintre toate este, cu siguranta, cea inaugurala: nasterea.

Dureroasa explozie si iesire din coconul de siguranta, finalul fuziunii cu mama, desi o vom cauta toti, de-a lungul vietii, in iubirile noastre sau in propensiunea catre lene. Desigur, nimic nu va mai fi la fel ca in stadiul minunat al vietii din corpul mamei.

Procesul de separare sta la baza celor mai structurante crize pe care le incercam de-a lungul vietii. Pubertatea, intrarea progresiva in viata de adult, toate acestea antreneaza bulversari de ordin psihologic, hormonal si psihic. Se numeste, nu degeaba, varsta ingrata.

Cine nu a vazut niciodata fetele acelea de adolescenti inchisi in ei insisi, osciland intre aroganta si euforie, apatie si entuziasm?

Ei pun totul sub semnul intrebarii, ordinea generala a lumii, dar si personalitatea lor de copii. Adultii nu sunt mereu modele dupa care sa se ghideze, ca sa se construiasca.

„Criza adolescentei poate coincide cu criza varstei de mijloc in cazul parintilor“, spune Patrice Huerre, specialist in psihologia adolescentului. In cazul adolescentilor, ea se poate rezolva pozitiv, dar si parintii trebuie ajutati sa o depaseasca pe a lor.

Uneori, criza se accelereaza, un mic alintat se instraineaza de familie, incepe sa chiuleasca de la liceu, apoi incepe sa fumeze. Alteori, cade in anorexie, delincventa…

Azi, aceste comportamente nu sunt rare (de la normal la patologic) si se inregistreaza si o crestere a suicidului in randul adolescentilor. „Criza pubertara este normala – absenta ei ar fi nelinistitoare“, spune Patrice Huerre.

Este destablizanta si propice dezvoltarii de probleme psihologice, dar si generatoare de noi potentialuri, pe care nu le regasim ulterior. Imaginar treaz, corp trezit la viata, capacitate creatoare care pune sub semnul intrebarii vechile forme de gandire. Adolescenta este si timpul cand iese din crisalida fluturele.

Pentru fete, incepe o lunga suita de intalniri. „Nu ne nastem femei, ci devenim“, spunea Simone de Beauvoir. „Feminitatea noastra nu inceteaza sa creasca si sa se deschida in fiecare etapa existentiala importanta: la nastere, in adolescenta, la maternitate, la menopauza“, explica psihanalista Catherine Bergeret Amselek.

Criza adolescentei, mai mult sau mai putin perturbatoare, este de asemenea o criza de identitate sexuala, cand ne „dam intalnire“ cu mama din copilaria noastra mica, dar si cu mama oedipiana, ambivalenta, cu care ne identificam spre a ne construi, dar de care trebuie sa ne detasam pentru a deveni, la randul nostru, femei.

Uneori, aceasta identificare conflictuala se reveleaza in momentul in care devenim mame: sunt crizele maternitatii. Acestea nu sunt de ordin patologic, ci crize de maturizare. Este esential sa le scoatem la lumina, spun psihanalistii.

Cu conditia sa fim sustinute de un anturaj solid sau de un terapeut. Sa le ignoram inseamna sa le vedem revenind mai tarziu in alte perioade soc ale existentei (fericite sau nu) in feluri mai grave.

In cel mai rau caz, apar somatizari, decompensari psihotice. In cel mai bun caz, „numai“ conflicte psihice nevrotice.

Nici barbatii nu scapa de bulversari interioare. Catre 40 sau 50 de ani, de exemplu, unii fac o criza de varsta mijlocie.

Pierd din vitalitate, fiica lor poate avea un prieten (cu care se simt in competitie), tinerii colegi ajung la nivelul lor de competenta la serviciu (eventual mult mai repede).

Dar sa nu uitam nici sindromul de „cuib gol“: copiii au plecat, si parintii se regasesc, unul in fata celuilalt, cu propriile lor conflicte.

Uneori, cuplul nu rezista. Cand ajunge la mijlocul vietii, omul este coplesit de angoase, spune Jung.

„Catre mijlocul vietii, implinirea maxima a omului apare, in intregime, cu toata puterea si vointa sa, dar este si momentul in care se intrevede apusul.“

Altfel spus, vine momentul cand apar intrebari bulversante: „Ce vreau sa fac de fapt din viata mea?“ „Unde sunt visurile mele din tinerete?“

,„Am chef sa traiesc pana la sfarsitul zilelor cu barbatul (sau femeia) cu care ma aflu acum alaturi?“ , „Am ceea ce are ea/el nevoie?” , „Mai am timp sa fac lucrurile pe care vreau sa le fac?“.

In fiecare din aceste ocazii de interogare personala apare si posibilitatea de a trai mai intens si mai integru.

Si pentru barbati, dar si pentru femei, varsta a treia este asteptata ca un timp al intelepciunii, dar si al posibilei decaderi. O femeie in vasta de 67 de ani ne-a povestit ca a decis sa-si petreaca aceasta etapa a vietii intr-un asezamant pentru batrani – ce e drept, pentru cei avuti – si ca la fiecare vizita a copiilor le percepea plictiseala si iritarea. Astfel ca le-a spus sa nu o mai viziteze pana la alte dispozitii.

Dar aceasta doamna si-a pastrat curiozitatea pentru diverse lucruri, pentru prietenele vechi si noi. Impinsa de un medic tanar care intelesese situatia, si-a recuperat apartamentul si a reinceput o viata de femeie batrana, insa vesela si impacata.