Fiecare rascruce, o ocazie de a invata

Crizele imprevizibile

Incercarile vietii: de alta natura, dar la fel de imprevizibile. Cand un eveniment imprevizibil ne loveste, ne „resetam“ mai repede sau mai greu.

Confruntarea cu moartea sau suferinta cuiva drag, o boala serioasa sau un accident, somajul ori pierderea statutului social intr-o forma sau alta, rupturile amoroase sau plecarea din mediul stabil, toate acestea pot fi dureroase.

Prima data ne simtim coplesiti, apoi incercam sa facem cate ceva, dupa puteri. Suferinta nu cunoaste ierarhie. O pierdere prea putin importanta pentru cineva, poate fi daramatoare pentru altcineva.

Totul depinde de istoria noastra personala. „Cand sora mea a plecat in Italia, m-am simtit pierduta. Familia noastra a cunoscut mutari, exil si asta de generatii. Nu ma simteam in stare sa mai vad pe cineva plecand.“

Exista oare durere mai mare decat sa pierzi un copil? Sau sa iti moara partenerul de viata? Cum treci de vestea unei boli foarte grave? Cum iesim dintr-un amor in care am fost inselati, tradati?

Curios, chiar daca aceasta nu este regula absoluta, se pare ca cei care au suferit, sunt mai rezistenti, pentru ca ei au fost acolo unde nu multa lume vrea sa ajunga.

Se cunosc performantele sportive ale celor cu handicap, energia formidabila a celor care au HIV. Este o durere care exista mereu acolo, desigur.

O mama al carui copil a murit calcat de o masina fondeaza o asociatie pentru parintii aflati in aceeasi situatie, sau un grup de sprijin. Forta ei vine din nevoia de a nu uita, dar si de a supravietui.

Este contributia paradoxala a unui doliu realizat pana la capat: durerea se transforma in sursa de energie.

Procesele de doliu sunt veritabile obiecte de studiu pentru ca, se stie deja, in joc sunt lucruri importante pentru individ: abandonarea fantasmei infantile a atotputerniciei, acceptarea realului, confruntarea cu ideea propriei morti.

Pentru unii dintre oameni, poate fi prea mult. Exact din acest tip de crize nu pot unii sa se ridice si sucomba in depresie sau ajung la suicid. Este dificil de spus de ce poate cineva sa renunte de tot la lupta cu viata.

Un trecut familial prea greu de dus in spate? Rani mari care se reveleaza cu mare violenta? Incapacitatea de a pune in cuvinte durerea?

In aceste incercari gravitam ori catre disperare, ori catre maturitate. Filozoful Nietzsche era convins: ceea ce nu ne ucide, ne face mai puternici.

Crizele voluntare

Iata si acest gen de criza. Divortul in sfarsit asumat sau demisia, plecarea in strainatate. Suferim si la schimbarile pe care le provocam noi insine? Bineinteles.

In contextul unei rupturi, si mai ales in contextul unei rupturi familiale sau amoroase, cel care termina relatia, trebuie sa se confrunte cu cel pe care il paraseste. Reprosurile anturajului duc la culpabilitate si la pierdea increderii in propria decizie.

Cand B., de 20 de ani, le spune parintilor ca nu vrea sa devina medic si ca vrea sa petreaca o vreme calatorind prin lume si sa aiba cate o slujba pe ici pe colo pentru a se intretine, sufera de durerea pe care o produce mamei sale, care aproape ca il reneaga. Dar baiatul tot pleaca.

Atunci cand A. o paraseste pe M., dupa zece ani de viata in comun, se simte in rolul celui ticalos, al celui care tradeaza, are de infruntat mania celor din jur si privirile fiului sau de 6 ani.

Este dificil de judecat toate luptele interioare care se dau in astfel de situatii… sa nu ne pripim cu verdictele. Cu toate acestea, chiar si cele mai dure dintre rupturile noastre amoroase ne pot duce catre o schimbare pozitiva.

Ele ne dau de gandit asupra a ceea ce asteptam unii de la altii si mai ales asupra motivului pentru care dam peste parteneri cu care repetam acelasi scenariu.

Ne fac mai lucizi in privinta propriei persoane si asupra capacitatii noastre de a rezista, asupra gradului in care acceptam realitatea.

Crizele ne aduc multe lucruri. Dar pentru a trece de ele, este uneori nevoie de fim ajutati, sa cerem ajutorul, sa fim insotiti „atunci cand nu mai putem“. Pentru ca este esential sa punem in cuvinte aceste dureri.

In ziua de azi suferinta este foarte stigmatizata, este considerata un scandal. Este o dimensiune pe care „nu trebuie“ sa o traversam. Si atunci fugim de chestionarea interioara.

Ne blocam in unelte si solutii improbabile, in alcool, in antidepresive, in relatii paralele, in abrutizarea in fata televizorului sau in mancare.

Daca nu vrem sa infruntam crizele, exista riscul sa ne infundam in ele. Si se vor suprapune unele peste altele, pana cand cadem cu totul in patologie. Da, pentru multa lume fuga este cel mai comod mijloc de a ocoli o problema, de a nu o recunoaste.

Pentru ca da, reconstructia este grea, dar si mai grea este asumarea problemei, asumarea defectelor, a slabiciunilor, a vulnerabilitatii si a temerilor.

Sa stai fata in fata cu tine nu este dorit de multi. Este mai simplu sa fugi sau sa dai vina pe altii. Ei gresesc, ei sa rezolve, eu sunt in regula. Pana la urma vorbim de o responsabilitate si de o radiografie a propriei persoane.

Cu toate acestea, cu fiecare furtuna, ne apropiem de esential. Castigul poate fi superior pierderii. O criza poate aduce cu sine cateva lucruri bune: o mai buna cunoastere de sine, a posibilitatilor si limitelor proprii, modificare in ierarhia valorilor, deschidere catre altii si deschidere catre noi orizonturi.

Si mai ales senzatia renasterii catre o noua existenta, ca si cum viata de dinainte de criza era un timp mort. Sa spunem gustul dulce amarui al suferintei care cu siguranta va fi urmata de ceva pozitiv.

„Daca nu infruntam crizele si daca nu le biruim, nu vom fi niciodata eroi, adica o fiinta umana implinita“, spune Marie Louise von Franz, discipol si continuatoare a lui Jung.

Ea crede ca este posibil sa dam sens acestor crize. Nu asta e de fapt maturitatea? Iar senzatia pe care o ai atunci cand iti invingi monstrii este unica.

Psihologia invingatorului nu este un mit iar lupta se da pentru un eu liber, implinit, echilibrat si devenit mai puternic.

SA NE LASAM AJUTATI PENTRU A PUTEA AJUTA

Criza prin care trece cineva poate perturba si anturajul. Ce atitudine sa adoptam pentru a evita incurajarile ineficiente, jovialitatea fara sens sau stangaciile de orice gen? Cum sa faci sa ajuti? Iata cateva piste.

Exprima pur si simplu ceea ce simti legat de criza prin care trece cineva.
In acest tip de situatie, cuvantul este rege. Acest fapt poate contribui la deblocarea comportamentului. Si e bine sa se poarte un dialog cu toti cei implicati. Nu e vorba despre un consiliu de familie, dar reflectia comuna asupra unei probleme poate duce la o solutie.

Fa apel la profesionisti
Un medic de familie poate da sfaturi. Daca persoana in cauza pare sa cada si mai mult in suferinta ei, consulta un psiholog, care iti poate spune daca semnele vizibile (repliere in sine, schimbare brusca de dispozitie) pot sa fie relevante si cer mai multa vigilenta.

Mergi tu insuti la un terapeut
Criza cuiva trimite si la propriile noastre probleme. Sa poti ajuta pe cineva, presupune sa fii tu insuti in regula. Propria neputinta poate deveni dureroasa in fata cuiva drag care sufera.

Acceptarea propriei neputinte duce adesea la un efect eliberator in fata celui pe care vrem sa il ajutam.

Ia contact cu asociatiile de ajutor
Fie ca sunt cele dedicate alcoolicilor anonimi, celor care au pierdut un copil etc., face bine sa stii ca nu esti singur. Mai ales ca aceste organisme au si terapeuti specializati.

Editare de Violeta Rusu