Gestionarea dificila a autoritatii

Dar in cazul in care suntem profesori?

C. T.: Cam neplacuta situatie, as zice eu! De obicei, impotrivirea copilului se adreseaza unuia sau ambilor parinti. Avantajul unui profesor este ca nu-i parintele copilului, isi poate permite sa fie mai detasat si sa nu-l considere pe copil responsabilitatea lui.

Cred ca, daca un profesor izbuteste sa nu ia rebeliunea elevului ca pe un afront personal, atunci are mai multa forta de a ramane ferm si corect in relatie cu acesta. Nu cred ca a-l pari pe copil parintilor lui poate imbunatati cu ceva conflictele, profesorul ar avea mai multe sanse discutand direct cu elevul.

Daca suntem o persoana care are probleme cu gestionarea autoritatii, ce putem face sau ce trebuie sa intelegem pentru a depasi/rezolva astfel de episoade si a accepta corect si firesc autoritatea, atunci cand este cazul?

C. T.: Primul si cel mai greu pas pe care trebuie sa-l facem este sa ne dam seama ca a respinge orice sugestie, doar pentru ca e a altuia, este un lucru care ne face rau. E pasul cel mai greu nu pentru ca asta ar insemna sa acceptam ca autoritatea nu e tot timpul malefica, ci pentru ca atunci am fi nevoiti sa recunoastem fata de noi insine ca tot ce-i bun pe lumea asta nu se gaseste doar in noi. Acesta este, de fapt, cel mai greu de suportat insight, ca si altcineva in afara de noi are ceva bun de oferit, o dezidealizare a propriei noastre persoane si a celorlalte lucruri/persoane/idei pe care le-am idealizat pana acum.

In opinia mea, este cel mai dureros proces prin care trecem in dezvoltarea noastra. Ca un copil care afla ca nu exista Mos Craciun sau ca parintii lui nu sunt omnipotenti (fiindca atunci copilul se confrunta cu temerea ca nici el, la randul lui, nu va putea sa ajunga omnipotent).

Insa doar in clipa cand putem recunoaste sincer si profund fata de noi insine ca am gresit sau ca avem niste limite, putem sa invatam ceva din greselile noastre sau ne putem pune problema sa ne depasim acele limite. Am auzit pe cineva declarand ca nu citeste niciodata nicio carte pentru ca nu s-a scris niciodata niciun lucru pe care sa nu-l stie.

Respingerea autoritatii intelectuale nu duce insa decat la o invidie incrancenata, un cerc vicios, din care nu poate iesi, si care-i provoaca in realitate o mare suferinta prin umilinta pe care o simte de fiecare data cand se confrunta cu o idee care nu-i apartine.

Care ar putea fi greselile, eventual exagerarile, de exercitare a autoritatii?

C. T.: Desigur, abuzul de putere. Cereri absurde sau pretentii exagerate. Nevoia prea mare de control a sefului duce la depersonalizarea subalternilor, ei devin doar niste pioni sau robotei, care capata insemnatate doar atunci cand gresesc sau ii ies de sub control.

Asta duce la managementul prin frica, conform principiilor „daca nu faci (tot) ce-ti spun, te dau afara“, si „cand lucrurile ies bine, doar eu merit sa fiu promovat, tu nu meriti nimic, caci ai facut doar ce am spus eu“, sau „am fost de acord cu ideea ta, deci e a mea“, ori „esecul e doar din vina ta.“ O functionare perversa, care pe mine ma duce cu gandul la sclavie sau viol.

Oare perceptia autoritatii tine si de mentalitatea noastra ca popor? Inclusiv pentru autoritatea la nivel social?

C. T.: Pentru a raspunde la aceasta intrebare, ar trebui sa am foarte multe cunostinte despre cultura mai multor popoare si n-as putea spune ca asa stau lucrurile. Dar, din cate stiu eu, printre europeni, tipice romanilor sunt Miorita si doua zicale: „Capul plecat sabia nu-l taie“ si „Sa moara si capra vecinului.“

Adica, personajele deseori intalnite printre politicienii si liderii de opinie credibili pentru o mare parte a romanilor sunt Masochistul Suicidal, Masochistul Docil si Ucigasul Invidios. Cu cele mai multe sanse de supravietuire dintre cei trei este al doilea, subalternul aparent perfect, desi nu cred ca se intalneste predominant doar printre romani.

Ultimul, cel eminamente distructiv, supravietuieste doar daca nu este prins, iar daca, intr-adevar, acest personaj este tipic romanilor, ne-am putea explica nenumarate incidente din viata sociopolitica a Romaniei din ultimii 25 de ani. Primul este, probabil, victima celui de-al treilea si este complet pasiv si neputincios, pesimist si oarecum mistic, a murit pe dinauntru cu mult timp inainte de a fi ucis.

Sa mai adaug ca printre aceste personaje nu se numara si Cel Care Cladeste? Nimeni nu-si atribuie acest rol, pentru ca, atunci, Ghilda si Autoritatea Suprema l-ar obliga, din invidie, s-o omoare pe Ana…

Cum sa faci ca atunci cand iti exprimi autoritatea aceasta sa nu fie conflictuala sau un raport de forte?

C. T.: Cred ca, pe langa fermitate, e nevoie de empatie si intuitie. In exemplul cu cel de-al doilea hotel, doar in clipa cand a iesit la lumina adevarata problema, mai precis lipsa de speranta a angajatilor ca vor putea ajunge vreodata la un statut si o performanta comparabile cu, sa zicem, ale managerului, s-a putut ajunge la cooperare si coeziune.

Desigur, e un caz particular, insa sunt de parere ca este un exemplu bun si pentru relatiile profesionale, si pentru cele intre generatii. S-a scris multa literatura despre tipurile de management, iar managementul democratic, cand responsabilitatile se impart si opiniile angajatilor despre problemele profesionale si chiar despre politica firmei sau despre ierarhie sunt importante, ar parea sa functioneze cel mai bine.

Insa conteaza si cu cine ai de-a face – de pilda, angajatii si managementul din primul hotel poate ca niciodata nu vor fi in stare sa-si schimbe atitudinea, iar asta nu inseamna obligatoriu ca hotelul se va duce de rapa, ci ca pur si simplu va atrage un alt tip de clienti decat primul hotel.

Puteti sa ne oferiti cateva repere generale pentru o buna si corecta exercitare a autoritatii?

C. T.: Exista o ramura a psihanalizei, cea organizationala, care se ocupa cu rezolvarea problemelor din companii. Pe scurt, un psihanalist, pentru ca e antrenat sa observe anumite comportamente, deducandu-le cauzele probabile sau combinandu-le apoi ca pe un puzzle, intr-un ansamblu coerent, poate ajuta la crearea unui mediu mai stabil si mai sanatos de lucru sau poate identifica problemele nevazute din fundal (Kenneth Eisold, 2012). Uneori se stie ca exista o problema, se doreste o schimbare, dar nici problema nu se poate identifica si nici schimbarea nu se poate produce.

La fel se intampla si in relatiile interpersonale, de pilda intre o mama si copilul ei adolescent. Doar prin observarea relatiei dintre cei doi sau a mediului dintr-o companie, un psihanalist poate sa identifice o problema si poate ajuta la gasirea unei solutii sau a unei schimbari.

Mi-e greu sa dau exemple concrete desprinse din context. Chiar si cele pe care le-am dat pana acum se refera doar la cazuri strict particulare. De pilda, in cazul unei mame prea indulgente care are un copil rebel, anumite decizii impuse de ea, chiar fara nicio explicatie, pot fi foarte benefice. Nu se poate spune acelasi lucru despre un parinte de obicei prea rigid sau foarte autoritar.

Recomandarile categorice sau generale pot face uneori mai mult rau decat bine. Pot produce chiar deznadejde, caci rezistenta la schimbare poate fi uriasa si la nivel individual, si la nivel de grup. Altfel spus, cand recomanzi cuiva sa spuna sau sa faca un lucru punctual, iar acel lucru nu i se potriveste, nu faci decat sa sporesti suferinta.

Insa ce-as putea sa recomand tuturor este autoreflexivitatea. Daca suntem sefi, sa fim in stare sa ne cerem scuze cand tipam la un subaltern, pentru ca ne dam seama ca de fapt tipam la el fiindca de dimineata ne-am certat cu sotia. Sau ca de fapt tipam la copilul nostru pentru ca am avut o zi frustranta, ori pentru ca, desi e afon, noi il obligam sa ia lectii de pian, iar el, dupa atatia ani de lectii, tot fals canta.

Tot capacitatea de autoreflexivitate ne poate ajuta sa intelegem motivul pentru care, desi deja am identificat o problema si ne dorim o schimbare, nu suntem in stare sa facem nimic concret sau, altfel spus, sa intelegem ca de obicei problemele din orice tip de relatie au si beneficii secundare, la care, dintr-un motiv pe care ne e foarte greu sau chiar imposibil sa-l recunoastem fata de noi insine, nu putem sa renuntam.