Hiperfeminitatea o noua insolenta
Unii spun ca nu este chiar atat de sigur, intrucat, acum mai mult decat oricand, in domeniul modei imaginea de sine si aparentele sunt inselatoare.
Hiperfeminitatea este o interpretare cu totul noua a feminitatii retro, iar codurile feminine traditionale sunt exagerate, uneori pana la caricatura.
Femeia care face uz de codurile clasice ale feminitatii – punerea in valoare a trasaturilor sale sexuale, intotdeauna a fost suspectata ca se autoreduce la statutul de femeie-obiect.
Si ca este vinovata de a intretine sau trezi machismul primar al barbatilor. Ca intra in rivalitate cu celelalte femei si reduce la nimic decenii de lupte feministe.
Nu-i usor sa-ti asumi faptul de a vrea sa fii privita cu dorinta, de a trezi fantezii fara a actiona in viata personala si sociala ca o iresponsabila. M., 43 de ani, consilier juridic in imobiliare, tocmai si-a facut cadou o fusta cu imprimeu de leopard.
Se gandeste sa o poarte cu colanti negri, un pulover stramt, negru si un ruj foarte rosu. „Tot pachetul!“, spune ea razand.
Diferenta dintre hiperfemininele de azi si cele de ieri se afla tocmai in acest strop de insolenta fascinanta. In cincizeci de ani, feminismul si individualismul au schimbat raportul dintre femei, corpul si imaginea lor.
Pentru a-si pune in valoare drepturile, obligate sa fie ofensive la birou, initial, ele au adoptat codurile sociale masculine.
Apoi au evoluat spre o feminitate usoara, androgina, inainte de a-si reinsusi feminitatea sexuata. Insa, spre deosebire de pin-up-urile sexy ale anilor ’50, „femeile-femei“ ale anului 2011 nu sunt pregatite sa renunte la cunostintele si independenta lor.
Pentru multe dintre ele, hiperfeminitatea este, inainte de toate, o modalitate de a se placea pe ele insele.
Un parfum de rebeliune
F., 42 de ani, contabila, a renuntat definitiv la blugi. „Dupa o viata petrecuta in pantaloni, am avut chef sa port rochii lejere, tocuri, fuste. Inainte, abia ma machiam; acum nu mai ies din casa fara gloss si mascara.
Cred ca pe masura ce imbatranim, look-ul natural accentueaza lipsa de prospetime, pe cand aspectul ingrijit, «de doamna frumoasa», confera farmec, fara aspectul de «tinerete falsa»“.
Si apoi, un look feminin pune in valoare corpul femeilor. Profesoara de filozofie Isabelle Queval vede in aceasta tendinta o reactie impotriva „idealului de corp perfect si sportiv“.
Ea considera ca trebuie sa ne acceptam corpul asa cum este, mai degraba sa-l accesorizam decat sa-l transformam. Soldurile, fesele si sanii rotunzi sunt departe de a fi un handicap, exemplu fiind Scarlett Johansson, care ajunge cu regularitate in fruntea topurilor de genul „cea mai sexy vedeta de cinema“.
O doza de putere
Daca hiperfeminitatea are o functie eliberatoare, ea poate sugera si tulburari de identitate. In aceasta dorinta de afisare a sexualitatii psihanalistul Isabel Korolitski citeste o confuzie a sinelui:
„Este un mod de deghizare destul de infantil, care imi pare mai degraba o expresie a unui «sine fals» decat o manifestare a unei adevarate dorinte.
Totul se intampla ca si cum acest eu este confundat cu imaginea, cu rolul. Eul ideal a luat locul idealului eului. Atunci cand dai ascultare codurilor, chiar si cand pretinzi ca e o joaca, te privezi de posibilitatea de a-ti cauta si exprima singularitatea“.
Pentru Korolitski, Madonna este exemplul perfectiunii acestei feminitati de suprafata: „In modul foarte sexuat, ne consideram un obiect al dorintei, celalalt fiind absent sau, si mai bine zis, spectator.
In general, orice arsenal care exagereaza caracteristicile sexuale dispare in spatele personajului. O femeie care se simte bine in feminitatea ei, nu are nevoie sa se deghizeze.“
Psihanalista Maryse Vaillant intareste ideea: „Cand este excesiv, acest look cumuleaza agresivitatea masculina si indicele feminitatii asa cum au fost ele definite de barbati.
Altfel spus, hiperfeminitatea afisata este o modalitate de a prelua puterea ocupand toate rolurile. Este, mai degraba, o marturisire a necunoasterii de sine si o modalitate de a nu lasa loc celuilalt“.
In cautarea diferentei
Ceea ce americanii numesc regendering („reafirmarea genurilor sexuale“), anunta o noua modalitate de a intra intr-o relatie, atat pentru femei, cat si pentru barbati. „In cabinet, vin adesea femei de treizeci de ani aflate in cautarea unor barbati cu masculinitate asumata, nici androgeni, nici feminini“, constata Isabel Korolitski.
„Acestea asteapta de la ei sa-si traiasca masculinitatea asa cum ele isi traiesc feminitatea: revendicand diferenta dintre sexe, dar respectand in acelasi timp deosebirea si egalitatea. Subliniandu-si feminitatea prin sexualizare, pe strada, la locul de munca, este ca si cum ar spune: «Vreau un barbat adevarat, asa cum eu sunt o femeie adevarata».“
La noile reprezentari ale feminitatii raspund barbati care reinvestesc o anumita masculinitate. Doua cupluri care ilustreaza acest fapt perfect: Monica Bellucci si Vincent Cassel, Angelina Jolie si Brad Pitt.
Doua femei hiperfeminine, pe care le consideram puternice, doi barbati hipermasculini, pe care ii credem sensibili. Imaginea este seducatoare, realitatea, probabil, si, din fericire, mai complexa.
Caci tocmai in aceasta complexitate de roluri si ambivalenta a dorintelor feminitatea si masculinitatea se vor redefini, departe de caricaturi.
Editare de Andreea Radulescu
