Homofobia nu a fost inventată în România
Tiberiu Căpudean fotografiază bărbați gay și le spune poveștile. Poveștile lor sunt, cel mai adesea, despre violență, discriminare, neînțelegere, homofobie. Și sunt, din păcate, universale.
Cum ți-ai ales modelele?
Tiberiu Căpudean: Nu le-am ales eu. Ele m-au ales pe mine. Eu doar am comunicat ideea proiectului pe câteva rețele de socializare.
Le-am spus că îmi doresc să-mi folosesc abilitățile pentru a lupta în felul meu împotriva homofobiei, xenofobiei, rasismului, body-shaming-ului și ageism-ului.
Și oamenii au început să îmi scrie. Iar eu îi tot fotografiez de vreo opt luni încoace. Am fotografiat până acum câteva sute de bărbați, însă nu numai români. Pentru că homofobia n-a fost inventată în România.
Citește și:
5 reproșuri pe care le auzi de la un narcisist și ce se ascunde în spatele lor
Subiecții tăi sunt foarte diferiți între ei…
T.C.: Așa e. Am fotografiat medici și balerini, rugbiști și bucătari, contabili și biochimiști, profesori universitari și studenți, vânzători și fotografi, primari și actori, tehnicieni și croitori, ingineri și funcționari, operatori de call center și hair-stiliști, directori de resurse umane și spălători de vase în restaurante, avocați și jurnaliști…
Lista este foarte lungă și job-urile sunt extrem de variate. Nu toți gay-ii se plimbă pe covoare roșii bând șampanie.
Majoritatea sunt oameni obișnuiți, care își doresc doar să-și trăiască viața asumat, alături de bărbatul pe care îl iubesc. Atât. Și sper că menționându-le ocupațiile, N•A•K•E•D va reuși să mai spargă din stereotipuri.
Proiectul tău nu are doar o componentă estetică. Ce altceva mai conține?
T.C.: Experiențele personale completează partea vizuală a proiectului meu. N•A•K•E•D este locul în care bărbații pe care i-am fotografiat își asumă identitatea sexuală ieșind din zona lor de confort.
După cum vezi, în majoritatea lor sunt bărbați care nu se încadrează în normele convenționale ale frumuseții masculine.
Însă asta nu înseamnă că viețile lor sunt mai puțin importante sau că poveștile lor nu au însemnătate. Stereotipul în lumea heterosexuală e că tipii gay sunt fie efeminați, fie foarte musculoși…
Oricum, atipic de îngrijiți, poate pedanți. În fotografiile mele arată diferit.
De ce doar nuduri și nu portrete?
T.C.: Nud pentru mine nu înseamnă nici pornografie și nici erotism, deși sunt conștient că fiecare percepe lucrurile diferit. Faptul că bărbații din fotografiile mele sunt dezbrăcați este lucrul cel mai puțin important.
Am vrut doar să-i arăt vulnerabili. În plus, fiecare povestește o întâmplare care l-a marcat. Fie ceva ce i s-a întâmplat în adolescență, fie o întâmplare recentă.
Cum a fost când a simțit pe propria piele ce înseamnă homofobia. Și nu e curios că multora le-a fost mai greu să-și spună povestea decât să se dezbrace.
Tocmai din acest motiv cred că este nevoie de proiectul acesta. Ca oamenii să înțeleagă că acțiunile și cuvintele pe care le rostesc deseori la adresa membrilor comunității LGBT nu-și au locul într-o societate sănătoasă.
Vreau să înțeleagă că diversitatea înseamnă normalitate, și că noi nu suntem mai puțin oameni, sau aproape oameni. Și că, din acest motiv, atât drepturile omului cât și drepturile cetățenilor României, ar trebui să se aplice și în cazul nostru.
Care sunt cele mai impresionante povești?
T.C.: E foarte greu să aleg. Am întâlnit oameni care au fost respinși de părinți sau familie acum 20 de ani… și care trăiesc zilnic drama de a fi urâți de cei pe care îi iubesc;
am cunoscut oameni care și-au pierdut job-ul din cauza orientării lor sexuale, oameni care au fost umiliți de colegii de școală în adolescență, oameni care au fost amenințați cu moartea, oameni care au fost bătuți sau înjunghiați, oameni care au ales să emigreze pentru că în țările de unde vin a fi gay este încă ceva inacceptabil, iar a trăi o viață dublă este pentru ei pe cât de obositor, pe atât de nesănătos.
Toate poveștile m-au impresionat și, pe măsură ce le ascultam, îmi era foarte clar că avem nevoie să arătăm cine suntem. Oricât de incomod sau riscant ar fi.
Pentru că istoria a demonstrat că lipsa de reacție nu duce la schimbări de mentalități, iar oamenii au nevoie să ne cunoască.
Iată totuși un fragment din povestea unui tânăr pe care l-am fotografiat în februarie: „Am crescut la sat. În adolescență, am fost foarte des agresat la școală.
Era un grup de băieți care îmi luau ochelarii și mi-i aruncau în toaletă. Îmi spuneau că, din moment ce sunt un «poponar», rahatul nu ar trebui să mă deranjeze atât de mult.
Ciudat e că aceste episoade aproape săptămânale ajunseseră să nu mă mai deranjeze atât de tare. Pentru că nimeni altcineva nu mai știa despre asta.
Știam numai eu și ei. Îmi scoteam ochelarii din toaletă, îi spălam, și mergeam mai departe…“
Ce ți-ai dori să se schimbe în România?
T.C.: Aș vrea să nu mai fie nevoie să mă lupt pentru drepturile și libertățile mele, ci ele să-mi fie garantate așa cum le sunt garantate și prietenilor mei heterosexuali.
Mi-aș dori ca drepturile omului să fie garantate prin Constituție și nu să fie supuse la vot într-un referendum.
Nu mi se pare firesc ca niște oameni care nu mă cunosc, să îmi spună că soțul meu și cu mine nu suntem o familie, deși formăm un cuplu de aproape 13 ani, locuim împreună, am semnat acum șapte ani un parteneriat civil care este recunoscut în majoritatea țărilor din UE și nu numai, dar nu la mine acasă…
Asta este extrem de frustrant mai ales atunci când trebuie să completez formulare oficiale și sunt nevoit să bifez căsuța „Necăsătorit“. Și nu cred că sunt eu prea sensibil. Oricine s-ar simți la fel.
Îmi doresc ca societatea să ne vadă ca pe niște oameni obișnuiți, așa cum și suntem de altfel, astfel încât prietenilor mei să nu le mai fie teamă să vină la Bucharest Pride pentru că i-ar putea vedea familia sau colegii de birou. Cred că, în timp, se va ajunge acolo, însă eu îmi doresc să se întâmple asta în timpul vieții mele.
Tiberiu Căpudean este autorul proiectului fotografic N•A•K•E•D
N•A•K•E•D a apărut din nevoia de vizibilitate a comunității din care fac parte și din dorința de a-i ajuta pe cei care nu fac parte din această minoritate să ne înțeleagă. Nu să ne accepte. Niciodată nu mi-a plăcut abordarea asta.
Pentru că a iubi sau a fi atras de un alt bărbat nu e ceva greșit. Acesta a fost principalul motiv, însă cu proiectul ăsta nu mi-am propus să lupt numai împotriva homofobiei.
Sunt multe alte criterii în baza cărora oamenii sunt discriminați: etnie, vârstă, înfățișare, etc. Se spune că ura și frica izvorăsc din necunoaștere, așa că într-o societate în care mai mult de jumătate dintre români nu își doresc să aibă un vecin sau un coleg gay, într-o țară din care Biserica Ortodoxă ne-ar vrea dispăruți și unde politicienii se fac că nu existăm, eu mi-am propus să-i arăt pe oamenii ăștia așa cum sunt.
Fără filtre și Photoshop. Vreau să dau un chip celor pe care majoritatea românilor îi urăște fără să îi cunoască măcar. Vreau să înțeleagă că, de fapt, nu suntem atât de diferiți și că sexualitatea nu ne definește ca persoane.
Avem calități și defecte, suntem curajoși, dar ne și temem, avem visuri, dar și eșuăm, muncim, plătim taxe și impozite și dorim să avem aceleași drepturi ca toți ceilalți cetățeni ai acestei țări. Drepturi egale, nu speciale.
