Oamenii nu reactioneaza la fel la aceeasi trauma

Psychologies: Ce e o trauma?

Augustin Cambosie: In momentul in care discutam despre trauma, avem tendinta sa spunem, o data cu toate formele de interventie posttraumatica (cu exceptia psihanalizei), ca e vorba numai despre trauma, de intensitatea ei, frecventa cu care actioneaza. Discutam daca e ceva repetitiv etc.

Psihanaliza e singura care pune altfel problema: ce este semnificativ este trauma, adevarat, dar mai semnificativ este impactul in plan subiectiv al acesteia.

Noi, cu totii, acceptam niste traume standard: un deces al unei persoane apropiate, un viol, un divort, o parasire, divortul parintilor este trauma pentru un copil, o molima, o boala grava, o meningoencefalita… oamenii nu reactioneaza la fel la aceeasi trauma.

In cabinet intalnesc persoane care s-au confruntat cu un viol. Impactul asupra structurii psihice a fiecaruia este foarte diferit.

La unele, trauma a blocat existenta, din punct de vedere afectiv, de la trauma incoace nu s-a mai intamplat nimic. La altele, acel eveniment a provocat o reactie negativa foarte puternica.

Exemplul banal este ca multe femei, dupa ce au fost si violate, nu-si mai pot asuma propria lor sexualitate. Devin frigide, nu mai au libidou, dorinta de viata sexuala… asta e reactia posttraumatica.

Altele reactioneaza exact pe dos, inconstientul lor cauta situatia traumatica, spre a indrepta in acel moment necazul. A se citi culpabilitatea pe care femeia o simte legata de situatia respectiva.

Dati cateva exemple.

A.C.: Intalnim cazuri ciudate, inexplicabile din punct de vedere rational. Persoane cu un coeficient de inteligenta normal, violate de vreo trei sau cinci ori.

Daca intram in povestea violurilor, constatam ca mecanismele sunt aceleasi. Ele, victimele, au facut acelasi tip de greseala.

Nu este vorba de fiecare data de acelasi violator, dar uneori poate fi acelasi. De parca inconstientul victimei cauta violenta.

Si mecanismul care declanseaza acest fenomen este foarte bine explicat de psihanaliza, victima incearca sa scape de culpabilitatea pe care nu si-o poate asuma, pentru ca este inconstienta, repeta episodul, sperand ca de fiecare data va avea o alta rezolvare.

Ei bine, psihanaliza pune accentul in alta parte, nu pe trauma. Psihanaliza pune accentul pe semnificatia traumei, pe gradul de investitie afectiva in situatia care se dovedeste traumatica.

Asadar, intr-o astfel de situatie este importanta trauma, desigur, dar mai importanta este relatia, povestea de viata pe care se grefeaza trauma respectiva.

Daca eu, femeia, sunt violata de un individ abrutizat, si, logic, nu am nicio sansa sa scap, e una, culpabilitatea mea e mai mica, dar daca ajung sa fiu violata pentru ca dovedesc prea multa incredere, naivitate (si nu persoana din fata mea imi da acea incredere, ci identificarea pe care eu o fac intre ea si altcineva… ), daca ma duc la el acasa sa-mi arate colectia de timbre, orice judecator se va intreba ce am cautat eu acolo la el, noaptea? De ce va sarutati daca tu nu voiai sex? Cat de viol a fost acel viol?

Psihanaliza pune sub semnul intrebarii, ea redefineste conceptul de trauma. Evenimentul poate fi traumatizant in sine, dar poate ca aici e ceva mai mult.

Evenimentul respectiv are mereu la baza o anumita relatie. Nu e vizibila in acel moment, nu in chip cotidian, poate nu azi sau ieri, dar trauma are in spate o istorie, nu incepe de la zero.

Psihanaliza spune ca pentru a putea sa rezolvi, trebuie sa intelegi, dar sa te intorci la semnificatia subiectiva a traumei respective. Debriefing-ul, vorbitul despre eveniment impreuna cu victima, e un lucru bun in primul moment, dar nivelul de profunzime nu e prea mare.

Facem ca americanii: cand moare cineva, vorbim despre persoana care a murit. Dar oare scapam de toate culpabilitatile pe care le avem in raport cu ea? Nu prea, doar ne descarcam, si convivialitatea ne ajuta sa acceptam mai simplu pierderea, dar asta se intampla la un nivel foarte superficial.

Psihanaliza vine si reconstruieste, prin regresie, traiectoria, istoria, trauma devenind doar o margica din lant. Si atunci, tehnic vorbind, impusti doi iepuri dintr-un foc: o data, trauma se demitizeaza, i se sparge soclul, si in al doilea rand, se intelege cauza care a putut provoca aceasta trauma.

Or, in intelegerea cauzalitatii reale, scapam de culpabilitatea aceea subiectiva. O data, trauma nu mai este ce a fost si nici nu o mai „finantez“ afectiv. Aceasta este diferenta dintre atitudinea terapeutica psihanalitica fata de trauma si orice alt tip de terapie.

Avantajul este, clar, de partea psihanalizei, dar avem si un dezavantaj: dureaza. Primul lucru pe care il face o victima care intra in cabinet este sa vorbeasca despre acest traumatism.

Terapeutul trebuie sa-l lase sa se descarce, desi scopul nu este acesta. Pacientul va spune la un moment dat: „Gata, ne-am terminat treaba, ma simt mai bine, pot sa dorm noaptea, nu mai sunt atat de speriat…“.

Ei bine, nu, de-abia atunci s-au creat conditiile de transfer-contratransfer pentru ca treaba impreuna sa poata incepe. Atunci s-a taiat abia varful simptomului, ca sa ne uitam la ceea este in spatele acestuia…

Si simptomul poate reveni daca nu este destul de adanc explorat?

A.C.: Daca analiza e reusita, nu. In alta forma de explorare, mai superficiala, da. Simptomatologia e declansata de modul cel mai primar de reactivitate umana, care tocmai pentru ca este atat de primitiv si structurat pe tot parcursul vietii devine foarte complex si greu de continut.

Pentru ca tot ceea ce ni se intampla in viata face apel la aceasta moneda cu doua fete, modul nostru de a reactiona, fie pe model depresiv, fie pe cel anxios.

Asta e exprimarea comportamentala a pulsiunilor noastre pe care trebuie sa le socializam in decursul vietii. Si atunci, daca lucrurile sunt doar scrijelite, la suprafata, depresia si anxietatea pot reveni oricand.

Adica oricand, conjunctural, se reface simbolic (atentie, nu fizic) situatia respectiva. A fost violata acum zece ani de zile, vede un film cu viol si recade in aceeasi simptomatologie.