Invingatori la puncte

Increderea in sine trece prin increderea in ceilalti, ea este o atitudine pozitiva in fata probelor, imprimata in prima copilarie, de catre parinti. Ulterior e suficient sa gandesti pozitiv. Iata ce strategii au aplicat acesti oameni aflati la un moment dat in dificultate.

Ce numim noi de fapt „forta interi­oara”? Am spu­ne ca este suma increderii in sine, in ceilalti, in viitor si in capacitatea de a face fata obstacolelor ce apar la orice nivel, in orice ac­ti­vitate uma­na sau plan al existentei. Este puterea care ii face pe unii sa treaca peste greutati inimaginabile, cum ar fi boala sau pierderea cuiva drag, iar pe altii sa isi urmareasca scopul cu incapa­tanare, pana il ating. Cum anume ajunge un sportiv la per­formanta, la medalie? Ce anume se intampla in creierul lui atunci cand oboseala e infio­ratoare, capa­citatea fizica este (aproa­pe) epuizata si stie ca mai are 100 de metri pana la finish?

Ce isi spune un copil care intampina mai multa aversiune decat afectiune atunci cand vrea sa se elibereze de mediul sau ostil? Care sunt mecanismele psihologice care se pun in miscare atunci cand ne aflam intr-o situatie limita, de viata si de moarte?

Intr-o scufundare subterana periculoasa, increderea ti-o dau ceilalti, spune Alexandra Hillebrand, speolog. Increderea in sine trece prin increderea in ceilalti. Si se se naste si din constiinta ca am trecut de experiente anterioare dure: „Am depasit greutati mari, pot sa o duc la capat si pe asta…”

„Cred in gandirea pozitiva“
Alexandra Hillebrand, naturalist si speolog

De mica am fost convinsa ca putem influenta situatiile prin felul in care gandim. Si nici nu ma gandesc prea mult la pericole, desi sunt constienta de ele. Copil fiind spu­neam, mie sau celor din jur, in ocazii uneori extrem de puerile (la Monopoly): „Zi ca o sa nimeresti/cada cinci/etc. (de exem­plu) si o sa fie asa!“ Ulterior am des­co­perit „Fie tie cum crezi!“… Cred in gandirea po­zi­tiva.

Cunosc oameni mereu tristi si nefericiti. Am con­sta­tat de-a lungul anilor ca, in­­­­­­­­­tr-adevar, lor le este totul mai greu. Se pierd bombanind si vaicarindu-se si uita sa se bucure, in timp ce altii, cu mai multe motive de tristete si incruntari, raman mereu senini si fericiti. Pentru acestia, lucrurile pana la urma se aranjeaza, situatiile se clarifica. Sunt cei care au incredere: in Dumnezeu, in ei, in cei din jur, in stele, nu stiu si oricum nu cred ca se poate gene­ra­li­za, dar acestia sunt in general increzatori – curajosi intr-un anumit sens. Incep lucruri cu speranta ca vor reusi – si reusesc pana la ur­ma.

Ceilalti incep orice tematori, si poate ca reusesc si ei pana la urma, dar mai greu si oricum cu un mult mai mare consum…

Un alt pilon al sigu­ran­tei mele sunt ceilalti. De exemplu, nu am intrat niciodata singura intr-o pestera. Si nici scufundari singura nu am facut nicio­data. Ma bazez mult pe co­legi, mai precis pe faptul ca prezenta aces­tora imi da un con­fort psihic, o anumita li­niste, dar si un im­puls de a merge mai de­par­te. Odata, in tim­pul unei scufundari, apa se tulburase tare si in lacul subteran am in­trat in trei; unul din­tre colegi era mai putin experimentat. S-a incurcat intr-o bara de me­­tal si vrand sa imi semnalizeze bara res­pectiva, ca sa nu ma incurc si eu in ea, a re­usit sa imi ia mana de pe firul ghid si sa mi-o puna pe bara in ciu­da opozitiei mele. Pie­rderea firului este una din cele mai peri­cu­loase situatii ce pot sur­veni intr-o scu­fun­da­re subterana.

Totul s-a petrecut foarte re­pe­de, a durat poate ca­teva minute. Nu se ve­dea nimic din cauza ma­lului, eram intr-o pa­cla groasa. Realizam ca este grav, ma de­zo­rientasem complet din cauza miscarilor prin care m-am opus co­le­gu­lui meu, eu vrand neaparat sa ma tin de firul ghid. Am in­cer­cat sa gasesc din nou firul, dar nu am reusit. Stiam insa ca celalalt prieten cu care intra­sem in scufundare, in­comparabil mai ex­­pe­ri­mentat decat mine, era undeva pe a­colo. Mai stiam si ca mai am aer, dar ca nu tre­­bu­ie sa ma agit aiurea, ca sa nu se con­su­me. Am stat si am as­tep­tat. Asteptarea a fost insa extrem de scurta: celalalt coleg intr-a­de­var a venit, mi-a pus din nou mana pe firul ghid, mi-a indicat sensul de iesire si am iesit.