Invingatori la puncte

„Puterea tacerii“
Mario Kuibus, arhitect

Aveam treisprezece ani cand mama mea a murit si, pentru ca era despartita de tata, m-am trezit deodata teleportat in casa lui. Bineinteles ca nu a fost sa fie ceea ce as fi crezut sau vrut sa fie. Obisnuintele de comunicare pe care le aveam cu mama nu au mai fost cele pe care aveam sa le deprind in timp si in noul „acasa”. Deodata toate erau cu fundul in sus.

Intriga a inceput cu cateva zile inainte de a muri maica-mea, eu aveam 13 ani, cand unchiul meu – frate bun cu mama – intr-o vizita la tata, a spus ca, daca ma va prelua, va trebui sa aiba mare grija cu mine, pentru ca eu sunt derbedeu.

Mama s-a straduit in toti anii pe care i-am trait impreuna sa-mi transmita o parte din educatia pe care ea insasi o primise de la familia ei burgheza. A incercat sa tina departe de mine oameni si situatii neplacute…

Toata increderea si puritatea unor ganduri incurajate de ea aveau sa devina o alta realitate pentru mine. Pana la 13 ani aveam deja ceva certitudini personale si incredere in mine. Asa era mama amintirilor mele: o femeie buna, saritoare, gata sa ajute pe toata lumea. Apoi, peste background-ul din timpul perioadei mele alaturi de mama au fost sporturile pe care le-am practicat, perioada Liceului de Arta etc.

Tata, in schimb, era un om simplu, muncitor cu pretentii de intelectual si alcoolic. A inceput, in contextul noului „ecosistem” de dupa moartea mamei, sa-mi boicoteze constant gandurile, aspiratiile. Convietuirea cu el mi-a oferit un „inedit” suplimentar in viata de zi cu zi. Atunci am invatat puterea tacerii si a introvertirii, a micii observatii si a micii analize comparative. Am invatat sa ma vad pe mine insumi si sa ma analizez in contexte diverse, in situatii si cu oameni aievea.

Aceste evenimente „marunte” m-au maturizat nesperat de repede. Stabilisem ca voi fi arhitect inca de la noua ani. Mama ma sprijinise constant in directia asta. Tata insa mi-a spus sa revin cu picioarele pe pamant si sa vin la el la santier. Replica m-a facut sa iau decizia de a ma vedea de-atunci incolo in ipostaza unui insingurat alergator de cursa lunga. Dar am fost, suplimentar, ambitionat si indarjit de timpuria mea maturizare, datorata „ecosistemului” gasit la tata dupa moartea mamei. Toate astea au generat persoana mea de astazi, ceea ce eu simt si gandesc, felul in care actionez. Trecutul m-a facut sa gandesc singur ceea ce vreau sa pun la cale si sa imi creez viziunea personala. Am o nestramutata incredere in mine si capacitatile mele…

Foto: Shutterstock.