La varsta mijlocie, timpul personal devine finit
Exista o criza a mijlocului vietii? Cum se manifesta ea?
Simona Reghintovschi: Ajunsi la jumatatea vietii, descoperim, uneori cu surprindere, ca nu mai suntem tineri, ca semnele trecerii timpului incep sa fie vizibile, recunoastem schimbarile care au aparut atat in plan corporal, cat si in plan personal, social si profesional.
Si apar intrebarile: spre ce ma indrept? In ce directie merg? Raspunsul dat in adolescenta nu mai este valabil, pentru ca, de aceasta data, suntem constienti ca timpul personal este finit.
Si ne intrebam: de ce oare astfel, de ce am astfel de relatii cu oamenii din jur? Ce inseamna pentru mine profesia pe care o am? Cat de satisfacut sunt in relatia de cuplu? Am de gand sa traiesc asa in continuare?
Ce se va intampla cu visurile mele? Voi reusi sa le implinesc sau trebuie sa accept deziluzia si esecul? Si, in cautarea raspunsurilor, suntem prinsi in vartejul crizei de la mijlocul vietii – o perioada in care reevaluam trecutul, ne reconstruim, ne consolidam si incercam sa raspundem adaptat, canalizandu-ne energiile creative catre noi proiecte.
Se manifesta diferit la barbati si la femei?
S.R.: S-ar parea ca tabloul e intrucatva diferit – daca pentru femei in centrul preocuparilor se afla cariera, dupa ce au fost mai legate de familie cat timp copiii erau mici, pentru barbati aspectul principal al crizei de la jumatatea vietii este relationarea in cuplu, dat fiind ca mare parte a perioadei anterioare a fost petrecuta mai mult in activitatile profesionale, doar weekendurile fiind deseori rezervate vietii de familie. Intr-un fel, fiecare se orienteaza catre aspectul neglijat, lasat in umbra pana atunci.
Ce se ascunde in inconstientul celui care „o ia razna“ pe la 40 de ani?
S.R.: Cel intrat in criza de la 40 de ani nu „o ia razna“ din cauza inconstientului, constientizarea limitelor proprii este insa dificila. Daca pana acum viitorul era considerat cumva nelimitat, la 40 de ani timpul personal devine finit si esti in situatia de a renunta la fantasmele de omnipotenta si omniscienta, la fantasma de a fi nemuritor, care s-au putut mentine nestingherite in inconstient.
Exista o angoasa a mortii mascata de aceasta criza? Cum vede psihanaliza aceasta problema?
S.R.: Abordarea psihanalitica urmeaza directia deschisa de Erik Erikson, pentru care identitatea se modifica pe tot parcursul vietii. Sarcina celui aflat la mijlocul vietii este de a fi creativ si productiv, de a genera – urmasi, idei, proiecte noi. Generativitatea presupune indrumarea si grija pentru noua generatie, considerata intr-un context social mai larg decat familia – este vorba despre soarta propriilor idei, a propriilor proiecte.
Este aceasta schimbare asociata sentimentelor pozitive sau negative? E o renastere sau o angoasa?
S.R.: Greu de crezut ca ar putea exista crestere si dezvoltare fara tulburare, fara neliniste, fara regrete. Orice trecere de la o perioada la alta presupune nu doar un castig, ci si o pierdere a beneficiilor perioadei anterioare. E un fel de doliu pe care il avem de traversat. Depasirea cu succes a acestei perioade aduce cu sine o crestere si imbogatire a personalitatii.
Atunci cand generativitatea nu poate fi atinsa, apare deseori o nevoie obsesiva pentru pseudointimitate, insotita de sentimentul de stagnare si de saracire a relatiilor interpersonale. Deseori, cel aflat intr-o astfel de situatie incepe sa se poarte ca si cum ar fi copilul partenerului, iar starea sanatatii sale devine una dintre principalele teme ale discursului sau. Sau se instaleaza depresia.
