Nu fugi de lacrimi!
Lumea s-a nascut dintr-o lacrima a lui Dumnezeu, spune o legenda populara din Balcani. Nu rareori, lacrimile modifica lumea. De ce plangem? Descoperim, cu ajutorul psihologilor si al antropologilor, o parte dintre tainele lacrimilor omenesti.
Din punct de vedere biologic, lucrurile sunt simple. Corpul omenesc fabrica lacrimi pentru ca are nevoie sa ramana curat. In mod normal, ochiul e in permanenta protejat de o cantitate mica de lichid lacrimal. Glandele lacrimale produc aproape instantaneu o cantitate mai mare din lichidul sarat pe care il numim in mod obisnuit „lacrimi“ atunci cand detecteaza la nivelul corneei un pericol oricat de mic.
Lacrimile au proprietati igienice foarte importante: neutralizeaza actiunea nociva a corpurilor straine, de la fire de praf la bacterii, care ajung in contact direct cu ochiul. Mecanismul e similar la animale si la oameni. Dar de bucurie sau de tristete numai oamenii plang. Vorbim deja de un fenomen biologic cu mult mai misterios. Aceleasi glande care secreta in mod obisnuit si constant cantitati mici de lacrimi pentru a mentine ochiul curat pornesc un adevarat fluviu de „apa sarata“ la o comanda emotionala trimisa din creier.
De ce anume emotiile puternice se manifesta prin plans e un fenomen care, cel putin pana acum, nu are o explicatie biologica general acceptata de catre specialisti. Incursiune in geografia emotionala a umanitatii.
Povestea plansului
De-a lungul timpului s-a vorbit foarte mult despre functia eliberatoare a plansului. Mai toate religiile lumii au prescris plansul ca pe o forma de usurare a sufletului si se pare ca „reteta“ aceasta a functionat adesea. In religia crestina plansul are un rol purificator.
Psihologii ofera explicatii, dar nu sunt neaparat de acord cu aceasta reteta. „O simpla descarcare prin plans“, spune psihologul Viviana Musa, „nu vindeca o depresie sau o trauma puternica, dar cu siguranta atrage atentia. In functie de situatia in care se afla cel in cauza, poate fi semnalul acceptarii ca are o problema sau poate fi punctul final al intelegerii motivelor adevarate care il fac sa fie trist. Descarcarea prin plans poate sa aduca un anume confort subiectiv, dar poate si sa adauge o incarcatura de rusine daca apare intr-un context care este neprielnic.“
Cum am invatat sa plangem
Unul dintre cele mai neasteptate verdicte legate de plans l-a oferit antropologia, care a constatat ca plansul, ca si celelalte emotii omenesti, nu este intr-atat de spontan in exprimare pe cum credem. Plangem pentru ca am invatat sa plangem si cum am invatat sa plangem. Afirmatia nu e exagerata.
Cand primii calatori europeni au descoperit lumile exotice, au fost surprinsi de faptul ca popoarele din tinuturi indepartate plangeau in situatii in care un european nu ar fi facut-o.
O geografie culturala a lacrimilor
Emotiile se manifesta diferit in functie de momentul istoric si de spatiul geografic despre care vorbim. Dacii nu plangeau la inmormantari; tristetea gasea alt mod de manifestare la ei. In Noua Zeelanda, la populatia maori, exista si acum obiceiul ca prietenii care nu s-au vazut o vreme sa planga cand se intalnesc. E obligatoriu sa plangi in acest context, asa cum la europeni e obligatoriu salutul prin strangerea mainii. Plansul lor e o comemorare a celor apropiati care au murit in perioada de timp in care cei doi nu s-au vazut.
De aceea, antropologii vorbesc despre o functie sociala a comunicarii emotionale. Cu alte cuvinte, cand eu plang, tu trebuie sa intelegi de ce plang. In satul romanesc era obligatoriu sa angajezi la inmormantare bocitoare profesioniste, care cantau cu lacrimi si versuri memoria celui disparut.
In linii mari, se poate vorbi de doua tipuri de culturi: unele in care se considera ca exprimarea emotiei e un act intim; aceste societati nu iubesc exprimarea in public a afectiunii sau a durerii – de pilda, anglosaxonii. Si altele in care exprimarea exagerata a sentimentelor are o conotatie pozitiva. Nu e obligatoriu sa simti durere foarte mare, dar e obligatoriu sa plangi.
Cine plange azi
Care e statutul lacrimilor azi? Psihologul Viviana Musa spune ca lacrimile „semnaleaza nefericirea si trezesc compasiunea. Exprimarea tristetii are avantaje atata vreme cat este tinuta intre anumite limite. Ea este de ajutor, pentru ca ne invata sa evitam situatiile care o provoaca. In plus, ea ofera momente de reevaluare personala si autocunoastere.
Exprimarea tristetii este, de asemenea, un mod de a o controla, pentru ca atrage simpatia celorlalti, are efect consolator si poate stopa agresivitatea celor din jur. Experienta personala a tristetii creeaza si premisele pentru empatie, in cazul in care, ulterior, intalnim oameni tristi care au nevoie de consolare din partea noastra“. Fireste, exista si inconveniente ale plansului: „bunavointa celor din jur se toceste in timp si te poate face vulnerabil in fata tendintelor agresive ale celorlalti“.
Pe de alta parte, Viviana Musa atrage atentia asupra faptului ca, „neexprimata, tristetea nu poate trece. Mecanismele care sunt produse pentru a o anihila consuma energia si pot provoca in timp suferinte mult mai grave, transformand treptat viata intr-un mod nedorit.“