Nu te mai victimiza

Intr-o situatie grea pare intotdeauna mai usor sa gasesti vinovatul in alta parte. Neplacuta dar comoda uneori, postura de victima ne impiedica sa ne asumam schimbarile pozitive de care avem nevoie.

Stim cu totii cum este sa te simti vic­tima… Fie­care dintre noi a trecut, mai mult sau mai putin, prin aceasta situatie in familie, la job sau in alte contexte sociale. Un parinte agresiv, un sef nedrept, o reactie de nepasare, o lipsa de intelegere, toate acestea se intampla zi de zi, iar costurile afective pe care le resimtim sunt mari. Este traumatic sa ajungi intr-o postura de acest fel, insa depinde de noi ca acest episod sa nu devina invalidant. Cel mai important este sa reu­sim sa depasim aceste experiente.

Paradoxul victimei este acela ca, desi situatia ei este una neplacuta, ea ii poate conferi, totodata, o stare stranie, aparent nejustificata, de confort. La urma urmei, victimele nu sunt niciodata vinovate si, prin urmare, nici responsabile. Acesta este pericolul cel mai mare al re­fu­zului de a rupe de pe noi aceasta eticheta: nu putem progresa, nu putem lasa in urma o trauma, fara a avea curajul sa ne asumam responsabilitati. Acest lucru nu presupune un act absurd de eroism care ne-ar transforma din victime in vinovati pentru ceea ce ni s-a intamplat. Dar daca am suferit o experienta nefericita, acesta nu este un motiv sa nu mergem mai departe. Responsabilizarea inseamna depasirea conditiei de victima.

„Libertatea ta nu ti-o da nimeni, ti-o iei sigura“

Corina este stomatolog si are 29 de ani. Ea isi aminteste depasirea episodului divortului parintilor ca pe o perioada in urma careia a invatat foarte multe despre ea insasi. „Aveam 15 ani cand a izbucnit cearta intre mama si tata. Conflictele erau mai vechi, dar acum se punea problema separarii. M-am simtit prinsa la mijloc intre doi parinti care se certau aproape zilnic. Mama considera ca vina ii apartine in intregime tatei, in timp ce el nu mai stia ce acuze sa ii mai aduca.

Am incercat sa mediez conflictul, dar lucrurile au degenerat: fara sa imi fi propus, ma transformasem in avocatul unuia sau al celuilalt, dupa caz. Apoi, mama m-a invinuit ca nu o inteleg si formez aliante cu tata impotriva ei. Sentimentul de vina pe care l-am resimtit a fost foarte mare: relatia – foarte buna dintotdeauna, cu el – s-a stricat pentru ca nu mai acceptam ca el sa se poarte frumos cu mine in timp ce o ranea pe ea. Am devenit o adolescenta an­xioasa, retrasa, incapabila sa isi apere con­vingerile in fa­ta celorlalti.

Acest lucru a avut, mai tarziu, ur­mari si a­su­pra relatiilor mele. Mi-am dat seama ca ceva nu este in regula si am mers la psiholog. Am inteles, in timp, ca, desi trauma suferita de mine a fost reala, numai eu puteam iesi din ea. Numai eu imi puteam asuma libertatea afectiva si de exprimare, fara sa trebuiasca sa cer voie nimanui. Mi-am dat seama ca doar asa, acceptand sa fac ceea ce imi doresc si sa suport consecintele acestui lucru, pot depasi acel episod. Cele mai importante cuvinte care mi-au ramas in memorie sunt: «Libertatea ta nu ti-o va da nimeni, ti-o iei singura.»“

Pozitia de victima este un impas

Pozitia de victima este un impas. Desemnarea vinovatului confera sentimentul de a fi gasit originea pro­blemei. De fapt, este o alternativa care nu duce la nimic bun, pentru ca nu il putem schimba pe ce­la­lalt. Trebuie sa ne asumam conflictul. Indrazneala de a vorbi, chiar si cand ceea ce spunem poate aduce cu sine un dezacord. Eli­berarea din conditia de victima nu este, prin urmare, mai comoda decat purtarea in sine a acestei etichete.

Andreea are 39 de ani, este sociolog si a avut ocazia sa isi confrunte prejudecatile intr-un exercitiu neasteptat de sinceritate. „Matusa mea a gazduit timp de un an o studenta unguroaica despre care stiam ca are o imagine nu tocmai buna in privinta relatiilor dintre romani si ma­ghiari. Am trecut, insa, peste acest lucru in incercarea de ma apropia de ea. Intre noi s-a legat o oarecare relatie de prietenie, insa evitand mereu subiectul acesta delicat.