Nu vreau sa merg la psiholog

„O sa treaca“, „Nu ma simt asa de rau“… Anturajul se ingrijoreaza, dar omul considera ca n-are nevoie de nimeni. Cum se poate explica acest refuz de a merge la o consultatie?

„Am oroare de acei oameni care se autocompatimesc. Cred ca trebuie sa-ti iei soarta in propriile maini si, scormonind in tine insuti, sa poti gasi singur solutia la problemele tale!“, peroreaza Bogdan, care tine la imaginea sa de om dinamic de 40 de ani.

Daca, in mod efectiv, cine­va reuseste fara ajutor psihoterapeutic sa depaseasca o separare, un doliu, pierderea locului de munca sau un acci­dent, refuzul obstinat de a merge la un consult nu este, in mod evident, sino­nim cu forta morala.

Dimpotriva. „In aceste cazuri desi exista o motivatie puternica de-a reusi sa fim sanatosi fizic si psihic acordam o importanta primordiala altor motive: teama de etichetare sau lipsa de speranta. Primul pas e cel mai greu de facut”, explica psihologul Ramona Pencea.

Cultura lui „de unul singur“

Senzatia iluzorie de a putea rezolva singur toate problemele psihologice rezulta in primul rand din refuzul inconstientului, aceasta parte din umbra care ne scapa, si din credinta intr-un eu atotputernic, atat de apreciat de societatea noastra. Mai mult, in cultura noastra inca masculina, a cere ajutorul este un lucru considerat de catre majoritatea barbatilor drept o capitulare rusinoasa.

„Gandirea barbatilor difera de gandirea femeilor, in sensul ca barbatii sunt mai practici, cauta solutii cu finalizare ra­pi­da,” precizeaza psihologul Ramona Pencea. Si aceasta diferenta conteaza. Bar­batii reprezinta mai putin de o treime din persoanele care recurg la psihoterapie.

Statisticile arata ca femeile sunt mult mai inclinate sa-si recunoasca sufe­rinta si sa mearga la consultatie. Ceea ce nu inseamna ca ele au mai multe probleme. Lor le este mult mai usor sa-si accepte limitele… In orice caz, refuzul de a te lasa ajutat costa mai mult din punct de vedere psihic.

O lipsa a stimei de sine

Incapacitatea de a lasa sa transpara lipsurile denota o fragilitate narcisica. Cea mai mare parte a oamenilor care sufera in tacere, mai ales in depresii severe, se condamna singuri la degradare si la suferinta fara leac. Argumentele lor sunt recurente: „Nu merit sa fiu ajutat”, “Nu se poate face nimic” etc.

Psihologul Ramona Pencea spune ca „nu e usor sa schimbi patternurile negative de gandire devenite deprinderi, dar ca sta in puterea noastra s-o facem. Uneori persoana se teme sau crede ca abilitatile sale cognitive sunt reduse sau ca nu are o educatie suficienta pentru a lucra cu propria sa gandire si acestea pot fi bariere, dar va observa ca dispune de resurse si capacitate de a invata un mod rational de a se evalua pe sine.“

O atitudine defensiva

In spatele acestei rani narcisiste care ii impiedica sa se dezvaluie celorlalti se ascund in general carente afective ce provin din copilarie si care sunt dificil de reparat. Ele creeaza in noi convingerea ca nimeni nu ne va putea salva, dupa cum, odinioara, nimeni n-a stiut sa ne protejeze.

Dintr-o data, chiar si sfaturile altora ne agreseaza. Departe de a ne stimula sa ne facem un serios chestionar, lucrurile acestea declanseaza in schimb un intreg mecanism defensiv menit sa justifice starea noastra de suferinta.

„Normal ca ma simt rau, cu toate aceste presiuni la serviciu, acasa, oricine s-ar simti la fel. si apoi, asa e viata, asta e !” „O persoana care a suferit o trauma, prin negare defensiva isi tine sub control emotiile negative intense, refuza a crede sau nu accepta ceea ce s-a intamplat, neintegrand in viata sa evenimentul va tulbura grav modul de a gandi si comportamentul”, constata Ramona Pencea.

De fapt, aceste ganduri, sunt cel mai adesea niste pretexte, alibiuri care ne fac sa evitam sa ne punem intrebari si ne multumim cu ideea ca „nimeni nu poate face nimic“.

„Nu vine totul de la mine“

„Se implinesc sase ani de cand sunt in psihoterapie, si imi merge mult mai bine. Dar pentru a putea accepta sa fiu ajutat, a trebuit sa renunt la niste principii aiurea, in special la convingerea ca nu pot fi ajutat. Am inceput sa accept ca nu vine totul de la mine. Este o forma de abandon. Ajutorul pe care mi l-a adus terapia este real: mi-a redat o anumita stima de sine pe care o pierdusem, sau pe care nu am avut-o niciodata. Ceea ce nu ma impiedica sa ma protejez in continuare, dar astazi am convingerea ca celalalt este o unealta pretioasa pentru a ma intelege mai bine. Pentru ca de unul singur, te invarti in cerc, si ai nevoie de cineva care sa-ti spuna clar de ce anume suferi.“

Ce este de facut?

Ramona Pencea, psihoterapeut

–  O persoana cu un nivel de stima de sine scazut atunci cand apeleaza la un psihoterapeut „renunta” la a se percepe pe ea insasi ca pe o bolnava mental sau fizic. Va reusi sa se accepte neconditionat.
–  Acceptarea neconditionata a propriei persoane si a celorlalti te fereste de asteptarile nerealiste, astfel vei avea o stima de sine optima!
–  Am depasit la nivel de societate mentalitatea formata in perioada comunista si sunt marturie feed-back-urile din partea celor care au apelat la un „cabinet medical” si au iesit ca de la un prieten care le arata ca sunt capabili sa fie fericiti, rationali, valorosi ca fiinte umane… chiar daca pare a fi greu de pus in practica de catre cei care sufera: LUATI ATITUDINE, actionati! Abandonul in suferinta nu vindeca niciodata!

Adaptare de Mihu Vlad
Foto: dreamstime.com