’… pleoapele devin grele, foarte grele…”
Timp de aproape 25 de ani am incercat sa-mi controlez gestul compulsiv de a-mi atinge parul.
Am citit si despre „tricotilomanie“ (suna comic: ceva departe de tricotajele calme si plictisite ale mamei, mai degraba o activitate febrila de a impleti ceva, care ma face sa rad ori de cate ori aud cuvantul) si despre alte gesturi compulsive.
Eu l-am „capatat“ pe al meu imitand-o pe bunica mea, in prima copilarie.
Atunci cand bunica mea, o figura materna si tare draga mie, cadea pe ganduri, obisnuia sa isi rasuceasca o suvita intre degete, melancolica.
Mai tarziu, mi s-a spus ca e chiar un gest feminin si provocator. Ei, as!
Eu am fost marcata de cuvintele mamei, „lasa parul!“, pe care le auzeam ori de cate ori „ma trezeam cu mana in cap“.
Si chiar daca nu era tricotilomanie ca la carte, cu impulsul de necontrolat de a-mi rupe parul, ci mai mult un fel de gest de reasigurare, nu ma simteam bine stiind ca fac inconstient un gest dupa care majoritatea prietenilor ma recunosc si azi, amuzati.
Mai ca regret ca am scapat de el…
Primii pasi
Stiam ca de gesturi compulsive te scapa o terapie cognitiv comportamentala.
Nu incercasem niciuna pana prin decembrie anul trecut, cand m-am decis sa nu mai aud „lasa parul“ (deja se plictisise si mama).
Despre „carentele afective“ care stau la baza structurarii acestui simptom mai citisem, dar, cu toata onestitatea, nu stiam pe cine sa dau vina.
Am fost un copil iubit. M-am tuns scurt, am incercat sa ma concentrez ca sa nu-mi mai sucesc suvitele, dar degeaba.
Pana la urma, cred ca putem invata un obicei prost si prin simpla imitatie.
Si, intamplator, eu stiam ca gestul meu este un fel de imitatie tandra a unei figuri importante pentru mine in copilarie: bunica mea materna.
Mai ca nu voiam sa renunt la „mostenire“. Dar intr-o buna zi, m-am programat la doamna Irina Holdevici.
Stiam ca ma poate „repara“ repede si ca ii voi putea telefona mamei, sa-i spun, victorioasa, ca „nu-mi mai sucesc parul“.
Cu nerabdarea celui care testeaza ceva absolut nou pe propria piele si vrea sa vada rezultatele repede (un defect al meu), am intrat in clinica MedAS, eleganta, noua si calda, intr-un sediu stilat din bulevardul Regina Elisabeta, asteptand sa vad daca… sunt un bun mediu pentru sugestie si hipnoza! Banuiam ca asta „mi se intampla“.
Pe doamna Holdevici am regasit-o cu bucurie. Colaborasem excelent in trecut, pentru Psychologies, si conversatia cu domnia sa este mereu o incantare.
Dupa un scurt interviu de amintire a nasterii acestui gest compulsiv al meu, a inceput aventura imprietenirii cu propriul meu inconstient…
Intinsa pe canapea, ascultam vocea joasa si calma a terapeutului: „Veti simti pleoapele grele, foarte grele, relaxati fruntea, veti simti muschii fruntii intinsi… relaxati umerii, mainile… mainile devin grele, foarte grele, ca de plumb… relaxati toracele si abdomenul… relaxati picioarele… ele devin ca de plumb… relaxati genunchii, respirati adanc… respiratia mai lunga decat inspiratia… va imaginati intr-un loc superb, sunteti fericita si linistita… cand veti simti nevoia de a duce mana in par, veti spune: Stop“.
