Povestea unei emotii muzicale

Vestimentatia in alb si negru a instrumentistilor nu genereaza vreo variatie vizuala, concentreaza-te sa asculti. Cu toate acestea, mintea fuge. Poate ca experienta umana cea mai apropiata de meditatie e muzica.

Exact ca atunci cand vrei sa-ti golesti mintea, sau sa fii martorul propriilor ganduri, exact atunci mintea o ia razna, se dau de-a dura gandurile despre te miri ce. „Mintea e ca o capra“, spunea un avva din pustiul Tebaidei. Si pe atunci sihastrii chiar incercau sa-si goleasca mintea de ganduri! Stiau ei cate ceva despre imposibilitatea de a te concentra.

S-a cantat Rapsodia nr. 1 de Enescu, Concertul de vioara in E minor, opus 64 de Felix Mendelssohn-Bartoldy si unul din concertele pe care le ascultam pe vremuri in bucla, Concertul de pian in A minor de Grieg.

Cel mai celebru concert al lui Grieg, cred. Daca Rapsodia lui Enescu, atat de usor de inteles, atat de ritmata si de vesela, m-a facut sa-mi imaginez una din acele petreceri campenesti pe care doar in literatura le mai gasesti descrise (caci realitatea rurala de azi e atat de trista), Concertul de Mendelssohn mi-a amintit de relatia ambivalenta pe care am avut-o mereu cu romanticii.

Muzica tumultuoasa, intensa, destabilizanta, puternica. Imi place, dar cu moderatie. Subiectivitatea mea vibreaza mai bine la muzica matematica si calma a lui Bach.

Sunt in stare sa ascult de 20 de ori Suita nr. 1 pentru violoncel si sa am aceeasi senzatie de extaz aproape religios. Si prefer anumite interpretari in purismul meu cvasi-mistic.

Marea suprinza a serii a fost pianistul care a interpretat Concertul de Grieg. Cum spuneam, este una din piesele mele preferate. Il gasesc plin de poezie si de transparenta, excelent pentru  educatia muzicala a oricarui copil.

Grieg te face sa vezi, literalmente, baroca mitologie nordica, in muzica lui. Daca aveti copii, ascultati alaturi de ei suita Peer Gynt. Vor invata sa vada intr-un poem simfonic de o rara frumusete povesti pe care, altfel, le recepteaza doar din carti.

Pentru ca muzica e un limbaj, un altfel de limbaj, ce le va structura creierul in directia complexitatii, creativitatii, fanteziei. Oamenii care stiu sa cante la un instrument sunt mai inteligenti. Dupa ce asculti si intelegi Peer Gynt… Inna nu mai pare atat de interesanta. Sper!

Amir Tebenikin e un cazac de 38 de ani cu ochii mijiti si coada de cal. E indesat, solid. Ma face sa ma gandesc mai curand la un calaret de la virilele intreceri cu cai din stepa Khazastanului.

In realitate este unul dintre cei mai titrati si mai tehnici pianisti pe care i-am ascultat in ultima vreme. A interpretat concertul cu o usurinta si un patos care imi dadeau fiori. Muzica are acest efect asupra mea, niste senzatii fizice pe care le-am experimentat numai in niste contexte cvasi-ascetice: singuratate, concentrare, calm.

Sunt bucati muzicale care ma fac sa plang. Probabil un epifenomen al „efectului Stendhal“ (va las sa cautati singuri pe Google ce e efectul Stendhal). Sala a sarit in picioare si au aplaudat chiuind. Dovada ca si muzica clasica poate genera emotia puternica a entuziasmului.

Sau poate ca la concertele moderne nu entuziasmul e emotia centrala, ci altceva (bucuria apartanentei la un grup, un fel de excitatie colectiva, dar nu ma hazardez la mai mult, pentru ca nu am citit studii de genul acesta si nu imi place sa imi dau cu parerea, pe deasupra).

Cazacul a revenit pe scena, la bis, si a spus in cea mai nostima engleza stricata ceva din care s-a inteles doar ca e vorba de un compozitor cazac, cel din care urmeaza sa interpreteze. Soapte in sala, „despre cine e vorba?“ „Nu inteleg…“

Piesa, de o simplitate relaxanta, s-a explicat pe sine. Mi-a fost evident, mai mult ca oricand, in ce masura e de adevarat cliseul despre „limbajul universal“. Era secundar sa stii cine a compus-o, important era sa fii atent, sa te lasi bucurat de pianul acela minunat, de forta telurica a lui Tebenikin.

Sigur, ceea ce spun eu nu sunt decat proiectii personale. Dar asa e majoritatea „discursului hermeneutic“ de care eram asa de preocupata acum niste ani.  Glosari, comentarii. Nu e rau, nici bine.

Nu cred ca se poate scrie complet sau exact despre o piesa muzicala. Totul e subiectivitate si proiectie. Cuvintele circumscriu numai partial, foarte incomplet, realitatea nelexicala a muzicii sau a picturii abstracte.

Pentru cineva cu mare interes pentru meta-discurs si teorie a textului, asa cum sunt eu, adevarul subiectivitatii generale linistitor. Va fi mereu ceva neacoperit, ceva care scapa, ceva ce cuvintele nu descriu.

Ceva calmant si egal, sau dimpotriva, emotional, care sa suprinda creierul, o promisiune a noutatii. Am citit ca muzica clasica nu isi epuizeaza potentialul de noutate pentru auditor ci dimpotriva, noi si noi auditii genereaza nuante noi de placere. Cu modestie, pot certifica faptul ca asa e in cazul meu.