Psihologul poate vorbi pacientilor despre el insusi?
Era anul trecut. C., 36 de ani, evoca un episod din viata ei, cand, deodata, psihologul a intrerupt-o. „Mi-a spus: «Asta ma face sa ma gandesc la mama mea.
Regret mult ca nu am vorbit cu ea mai des inainte sa moara…». Deja intervenise de mai multe ori in discutiile noastre cu astfel de comentarii.
La inceput, imi punea intrebari facand referire la propria ei experienta, apoi am alunecat spre confidente mult mai intime.
Ajunsese chiar sa imi povesteasca visele recurente. In acea zi, am decis ca nu se mai poate asa, ca trebuie sa schimb specialistul. Cautam un terapeut, nu o prietena.“
L., 51 de ani, angajat la o editura importanta, a plecat foarte dezamagit din cabinetul terapeutului sau. La sfarsitul uneia dintre sedinte, acesta i-a intins un manuscris, rugandu-l sa il citeasca, sa ii spuna ce crede despre el si desigur daca se „poate face ceva“ pentru a-l publica.
Ce ar fi de spus? C. si L. au facut bine ca au plecat? Desigur! De ce? Pentru ca psihanalistii lor au deviat efortul depus in munca spre satisfacerea propriilor nevoi narcisiste.
Independent de aceste greseli etice, putem considera ca un terapeut vorbeste despre sine cu pacientii, in interesul celor din urma?
In contextul in care practicienii care isi publica operele cu o conotatie autobiografica puternica sunt din ce in ce mai numerosi sau avand in vedere ca in Statele Unite se dezvolta terapia umanista inspirata de opera si practica psihiatrica a lui Irvin D. Yalom, aceasta intrebare intriga din ce in ce mai multa lume.
Tentativa de diversiune
In mai 1899, in timpul unei sedinte de hipnoza cu Emmy von N., Sigmund Freud a fost respins de catre aceasta pentru simplul fapt ca ii punea continuu intrebari: „Mi-a spus cu un ton puternic artagos ca nu ar trebui sa o intreb mereu de unde vine un sentiment sau altul, ci sa o las sa imi povesteasca ceea ce are ea de zis.“
Faptul ca isi expune povestea vietii ii face bine lui Emmy, constata Freud, care ajunge la concluzia ca trebuie sa stii sa taci pentru a nu pune piedici in munca pacientului. Daca acesta doreste sa inteleaga de unde ii provin suferintele, este tentat sa evite sa se confrunte cu ele, intorcand intrebarile spre terapeut.
„Atunci cand o intrebare despre mine, foarte directa, imi este adresata, nu raspund, ci mai degraba incerc sa stiu de ce apare intrebarea“, explica psihanalistul Patrick Miller.
„Nu vreau sa ascund ceva anume, insa nu vreau sa ma privez de posibilitatea de a accede la functionarea psihica a pacientului, ceea ce este mult mai important decat sa ofer informatii despre viata mea.“
Nu ne aflam in cadrul unei relatii sociale banale sau intr-un schimb „clasic“, ci „intr-o legatura asimetrica, al carei obiectiv este sa ne permita sa accedem la o mai buna cunoastere despre sine, cu scopul ca trecutul sumbru sa inceteze sa ne mai copleseasca si sa se transforme intr-un instrument de viitor“, spune psihiatra si psihanalista Francesca Biagi-Chai.
„Or, atunci cand pacientul ajunge la cabinet, nu are, in fond, decat o singura dorinta: sa nu vorbeasca despre lucruri care pot face rau si sa gaseasca in terapeut un aliat.
Aici este tot paradoxul: vine cu scopul de a incepe o ancheta despre cauzele suferintelor sale, insa ii este frica sa descopere despre el ceva ce nu cunoaste. Atunci tentatia de a cunoaste mai bine aceasta persoana din fata sa se intareste.“
