Psihologul poate vorbi pacientilor despre el insusi?
Piedica amoroasa
Este ceea ce Freud numeste transfer: avem mereu tendinta de a-i atribui terapeutului nostru toate virtutile si calitatile cele mai deosebite.
Il iubim pentru cunostintele sale de specialitate: banuim ca stie despre noi lucruri pe care noi nici nu ni le imaginam.
Apoi este sentimentul „erotic“, pentru ca terapeutul reprezinta sau intruchipeaza acel „tata“ prizonier al propriei sale povesti de familie dureroase, sau acea mama absenta care nu ne-a iubit suficient…
Este firesc, deci, sa fim curiosi in legatura cu viata sa, sa fim insetati de informatii. Psihologul, la randul lui, este emotionat, impresionat de ceea ce se intampla in timpul sedintelor.
Psihanalistul si sexologul Alain Héril, care supervizeaza si formeaza numerosi terapeuti, face regulat acest experiment: „A vorbi despre sine, a da detalii biografice, poate fi riscant. Munca mea consta in a-i aminti pacientei ca a se confesa creeaza raporturi de intimitate, de complicitate, care pot foarte usor sa se transforme in dorinta. Este foarte important pentru noi sa rezistam, intrucat suntem, simbolic, intr-o relatie de tip tata-fiica. Putem sa ii spunem: «Esti frumoasa, esti fascinanta, dar sunt tatal tau, deci nu reprezint o optiune». Trebuie evitata orice pozitie «incestuoasa».“
Comunicarea necesara
Intrebarile noastre trebuie totusi sa primeasca drept raspuns o liniste sistematica? Timp de trei ani, M., 39 de ani s-a asezat in fiecare saptamana pe o canapea „la fel de alba si de rece precum proprietarul ei, un barbat frumos, glacial.
Un psihiatru cu nenumarate diplome, care, atunci cand ma inecam in lacrimi, nu facea nici macar gestul minim de a-mi intinde cutia cu servetele, care, atunci cand il intrebam daca a fost batut si el de tatal sau, imi spunea: «Nu va voi raspunde. Continuati». L-am iubit foarte mult. Este stupid, nu? Niciodata in viata mea nu m-am simtit atat de singura. Insa masochismul meu are limitele sale si, intr-o zi, si am avut puterea de a pleca“.
Atunci cand M. l-a anuntat ca nu va mai veni la terapie, interlocutorul sau a protestat, dar fara succes. Tanara s-a reorientat spre o psihanalista mult mai umana.
Francesca Biagi-Chai este convinsa ca pentru a ameliora o durere si pentru a evita un sentiment de abandon „este recomandat sa vorbesti despre tine, mai ales cand pacientul este la marginea unei angoase majore. Insa trebuie sa incerci sa il reintegrezi intr-un discurs, sa incerci sa faci loc si vorbelor sale, acolo unde analistul refuza sa fie luat ca model. Radicalismul si aplicarea standardelor pot fi periculoase. Caci, cu cat psihanalistul este mai misterios, cu atat pacientul il va idealiza mai mult. A vorbi despre sine atunci cand trebuie, in propria maniera de a fi, este acceptabil, dar a deveni un ghid, nu.“ Fiecare cu stilul sau.
Gestalt-terapeutii nu ezita sa vorbeasca despre emotiile pe care le trezesc in ei vorbele pacientilor. Practiciana Isabelle Temperville: „Ii integram in campul terapeutic pentru a-i ajuta sa se reconecteze cu senzatiile lor, sa fie constienti de propriul corp. In timpul sedintelor mi se intampla sa spun ca simt furie sau tristete cand aud evenimente dureroase povestite pe un ton inexpresiv“.
Aceasta linie este urmarita si de Alain Héril, care incearca totusi sa nu insiste asupra povestii personale: „A spune «asta imi aminteste de mama mea» sau «asta evoca o amintire din copilaria mea» nu are niciun
sens. Cu ce ar ajuta persoana respectiva?“.
Nici Patrick Miller si nici Francesca Biagi-Chai nu furnizeaza pacientilor detalii personale. In schimb, ei se explica fata de clientii lor atunci cand anumite evenimente exterioare perturba exercitiul practicii.
Avem oare intr-adevar nevoie sa ne auzim psihologul cum ne divulga detalii din intimitatea sa? Ziarele din sala de asteptare, biblioteca prost aranjata, tablourile de pe perete, sagetile pe care le traseaza pe foi mari albe cu varful creionului muscat, grimasele pe care le face cand povestim intamplari atroce… In final, totul ne vorbeste despre el, fara a fi nevoie de cuvinte.
