Refuz sa fiu adult

Se poarta tot timpul ca niste copii sau ii imita pe adolescentii intarziati respingand orice responsa­bili­tate. De ce refuza sa creasca? Iata descifrarea unui comportament care se inradacineaza in copilarie.

Vietii adulte, prea adesea conotata negativ, i se prefera copilaria sau adolescenta din care venim si din care speram sa mai pastram cateva trasaturi. Pentru ca a fi adult nu inseamna numai „incetarea procesului de crestere” (din latina, „adultus”), dar si capacitatea de a lua decizii si de a actiona independent. O atitudine de care Cristina M., de exemplu, se dovedeste incapabila la cei 55 de ani ai sai: „Nu am permis de conducere, detest sa raman singura si nu reusesc sa imi gestionez banii fara ajutorul sotului meu”.

Nostalgia copilariei

In spatele acestei dependente afective si financiare se ascunde o teama profunda fata de asumarea responsabili­tatilor, o dorinta de a se refugia in copi­la­rie pentru a fugi de lumea reala. Nos­talgia copilariei este adesea atat de puternica incat anumiti indivizi sunt ten­tati, asemenea lui Peter Pan, sa-si intarzie intrarea in lumea adulta. Vorbim aici de „adulescenti”. Un termen forjat de psihanalisti pentru a desemna „adultii de toate varstele care se infantilizeaza si care traiesc o prelungita, interminabila adolescenta”.

Ca si Dan, un barbat de 33 de ani, care spune: „Locuiesc la parintii mei, unde le aduc pe prietenele mele. Tinand cont de situa­tia mea actuala, nu ma simt pregatit sa-mi parasesc familia”. Acest refuz de a se comporta ca un adult dezvaluie o ma­re dificultate in asumarea responsabilitatilor.

Adulescentii sunt cei care amana momentul in care este cazul sa aiba o sluj­ba sau o viata afectiva stabila si pas­treaza un raport infantil fata de regulile sociale. Acest comportament se dove­des­te problematic cand persoanele in cauza devin ele insele parinti, deoarece le transmit copiilor propria imagine si nu pe cea a unui adult armonios format si ii impiedica astfel sa se proiecteze in viitor.

A nu mai fi in centrul atentiei

„Fiica mea de 16 ani imi reproseaza ca joc rolul adolescentului intarziat in locul ei”, marturiseste o mama de 44 de ani. Aceasta tendinta de a capta atentia se inradacineaza inca din copilarie. Indivizii care refuza sa fie adulti nu accepta sa nu mai fie unicul punct de interes al antu­rajului lor. Acesti oameni mari care nu vor sa fie astfel au adesea o viziune paradisiaca asupra copilariei lor, pe care o idealizeaza si o asociaza cu imaginea copilului-rege si cred ca isi pierd avantajele odata ce cresc, spun psihologii. Ei con­funda afectiunea cu atentia si cu perioada cand le era acordata din plin. A deveni adult este pentru ei asumarea riscului de a pierde atentia celorlalti, si nu vor sa riste.

Sfaturi pentru anturaj

Comportamentul lor de eterni adolescenti va scoate din sarite? Nu suportati fuga lor din fata responsabilitatilor? E­vi­tati cu orice pret atacul frontal. Enervarea nu va face decat sa agraveze lucruri­le si sa intretina un cerc vicios. Atunci cand se simt agresate, persoanele se victimizeaza si gasesc aici inca un motiv de a-si pastra atitudinea pasiva.

Incercati mai bine sa o luati pe ocolite. Incepeti prin a nu mai accepta responsabilitati in lo­­­­­­­­­­­­­­­­cul lor. Faceti-i apoi sa inteleaga, cu blan­­­­­­­­­­­­­dete, ca nu mai pot sa traiasca in­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­tr-un mod infantil si nici sa refuze sa devina adulti fara sa va supere.

Alina, 36 de ani, pictorita: „Viata devine plicticoasa ”

„Eu provin dintr-o familie de artisti. Mama era arhitecta, tata e pictor. De cand eram foarte mica, ai mei ma luau cu ei peste tot si ma rasfatau. Imi luau cele mai frumoase hainute si nu ma lasau sa fac nimic, sa nu plang, sa nu imi lipseasca nimic. Apoi, cand am crescut, mi s-a spus ca arta se naste din «copilul din mine». Astfel ca am refuzat constant sa ma ma­turizez.

Primul meu iubit avea cu 20 de ani mai mult decat mine si gaseam la el ceea ce imi oferea tata: liber­tate, multe cadouri si alinturi, posibilitatea de a nu face nimic, de a picta toata ziua si de a ma rasfata. Viata devine plicticoasa atunci cand esti matur. Daca iti permiti sa fii copil pana la o varsta matura, esti fericit. Poti scrie, poti picta. Bine, pana cand se termina.

Relatia aceasta mi-a revelat dependenta mea a­fec­tiva. Nu mi-a placut ce am aflat despre mine. Dupa ce m-am casatorit si am avut un copil, mi-am dat seama ca nu mai este cazul sa fiu fe­tita tatei pentru ca feti­ta mea imi cere aten­tia si gene­rozitatea in cel mai inalt grad. Atunci cand va creste, imi dau sea­ma ca va avea nevoie sa expe­ri­mente­ze pe pielea ei greuta­tile pentru a nu fi de­pen­denta de barbati.“

Ce este de facut?

Deschideti-va ochii. Incepeti prin a nu va mai spune povesti. In loc sa va refugiati in lumea voastra infantila, intr-un mod facil, faceti un efort si priviti realitatea cu luciditate. Nu mai evitati responsabilitatile prin eschivare sau prin amanare, ci incercati sa faceti fata.
Faceti un bilant. Faceti, cu creionul in mana, un bilant sincer al propriului comportament pentru a afla care este gradul vostru de autonomie. Trasati doua coloane: treceti pe prima actiunile pozitive pe care le-ati indeplinit ca adult, apoi completati lista celor care va raman inca de realizat. Obiectivul? Constientizarea dependentei voastre, precum si a posibilitatilor de a iesi din infantilismul care va tine prizonier.
Actionati. Nu mai asteptati, e timpul sa actionati! In loc sa va implicati in proiecte grandioase, greu de indeplinit, fixati-va obiective concrete si realizabile. Nu ezitati sa va bazati pe sfaturile apropiatilor si sa consultati un terapeut. Acesta va poate ajuta sa va infruntati responsabilitatile – afective, conjugale si parentale – si apoi sa vi le asumati progresiv si sa va comportati ca un adult.

.