Relatia cu banii pe canapeaua terapeutilor

Am intrebat doi psihoterapeuti (Ramona Covrig, psihoterapeut de orientare adleriana si Mugur Ciumageanu, psihoterapeut) despre relatia cu banii asa cum aparea povestita pe divan. Cheltuieli compulsive, banii ca mijloc de afirmare a puterii, copiii, parentalitatea si banii. Iata cateva realitati, adesea, dureroase.

Psychologies: Aveti in terapie persoane cu problema cheltuitului compulsiv? Ce ascunde acest comportament?

Ramona Covrig: In comportamentul de a cheltui compusiv exista ceva creativ, deci, terapeutic, chiar daca efectul este de scurta durata. De fapt, in asta si consta dependenta care se refera la dezvoltarea unui comportament repetitiv ales. Scopul acestui comportament este de a scapa de frica existentiala.

Fiecare om este creativ cu scopul de a colabora, de a apartine cuiva, grupului sau societatii, in general. Eu, ca psihoterapeut de orientare adleriana/individuala si urmand filozofia lui Alfred Adler, cred ca nevoia fundamentala a omului este nevoia de a apartine si ca, in cazul in care sentimentul de apartenenta nu este atins pe cai pozitive, el poate fi atins printr-un comportament distructiv/adictiv, prin cheltuieli compulsive (in cazul acestei teme).

Scopul este, insa, acela de a scapa de suferinta ne-apartenentei, de a evita durerea de a fi respins. Persoana care simte un gol interior, o traire distorsionata, la adresa imaginii de sine (a imaginii corporale), ca urmare a unei dezamagiri in dragoste, de exemplu, sau care simte descurajare provocata de interactiunea umana precara, poate alege, gradat, sa se abandoneze acestei practici de a se gratifica pe sine prin ceva material. Este, in fond, forma sa de a suporta mai bine mediul/lumea din care face parte.

Mugur Ciumageanu: Pana in acest moment, cheltuitul compulsiv nu a constituit per se un motiv de includere in terapie pentru niciunul dintre clientii mei. Aceasta nu inseamna, insa, ca nu sunt aduse in discutie episoade de viata in care impulsivitatea unei persoane sa se manifeste in domeniul cumparaturilor. Impulsivitatea este, de fapt, ca trasatura, unul dintre suspectii de serviciu incriminati in explicarea cheltuitului compulsiv. Sau, ca sa concretizam, un „ochii vad, inima cere“ tradus in „ochii vad, portmoneul se goleste“.

Parintii care se simt vinovati fata de copiii lor, adesea aleg sa compenseze, cheltuind mult cu ei. Ce efecte are acest lucru?

Ramona Covrig: Emotiile sunt combustibil pentru actiunile noastre si, asa cum masina merge cu benzina, si noi functionam pe baza emotiilor, implinindu-ne scopuri constientizate sau neconstientizate. Cum trairea vinovatiei este si ea o emotie, ne putem gandi ca exista un scop in spatele sau.

Cei ce simt vinovatie, se pot simti pe jumatate iertati si, uneori, emotia poate fi produsa si ca „scuza“ pentru a te manifesta fata de propriul copil numai printr-o iubire materiala. Daca in familia de origine am invatat ca valoarea parintilor este „banul“, bunurile materiale sau gratificarea prin material, atunci se poate ca, mai tarziu, in propria familie, copilul ajuns adult sa isi manifeste in acelasi mod iubirea fata de propriii copii.

Cheltuielile exagerate pot arata descurajare din partea parintelui care, in dorinta sa de a compensa propriul comportament abuziv, transmite un mesaj eronat copilului. Copilul poate gandi despre sine ca propriul comportament necooperant a atras in prima instanta o pedeapsa, insa in imediata apropiere au urmat recompense. Inconstient si rareori constient, copilul poate repeta actiunea de a se comporta necooperant numai pentru a accede la dubla recompensa (recompensa materiala si trairea vinovatiei din partea parintelui).

Acest tip de mesaj poate fi intalnit, in general, in familiile in care educatia este autocratica sau laissez faire. In educatia autocratica, parintele pedepseste si recompenseaza de pe pozitia sa suprema, copilul putand trage concluzia ca depinde, in mare masura, de capriciile parintelui. In educatia laissez faire, parintele nu isi stapaneste copilul, acesta avand libertatea sa faca ce vrea – ca urmare, tensiunile nu intarzie sa apara si nici pedeapsa. In topul efectelor negative asupra copilului poate fi acela ca odrasla nu va coopera decat daca… primeste si parintele plateste, functionand dupa absurditatea principiului daca…, atunci…

Mugur Ciumageanu: Compensarea absentei fizice (sau emotionale) din viata copilului prin cadouri sau cheltuieli este unul dintre cele mai frecvente comportamente-substitut ale familiei moderne. Scenariul in care cumpar recunostinta copilului (sau, in unele cazuri, in care cumpar iertarea faptului ca nu pot petrece timp suficient cu el) este un scenariu ras-jucat pe scena familiei contemporante.

Efectele sunt previzibile, intr-o logica a bunului simt: copilul intelege ca lucrurile pot fi cumparate si ca afectiunea de troc duce la o „troc-are“ a atasamentului. Si, dincolo de lamentatii cu iz anticonsumerist pe care le formuleaza sociologii (cum ca copilul intra rapid si devine o rotita importanta a caruselului consumului), mai aducem in discutie si alte efecte insidioase, care fac referire la constituirea unor tipare maladaptative ale atasamentului. Intr-o oarecare masura, aceste tipare creeaza bazele relatiilor copilului care urmeaza sa devina adult. Adult care, privat de prezenta parintilor si de afectiunea lor in copilarie, risca sa dezvolte probleme in sfera intimitatii si a sigurantei in relatii.

Cu siguranta, ajung la dvs. si oameni cu probleme financiare, desi terapia nu e ceva pe buzunarul oricui. Care sunt plangerile lor cele mai des auzite din acest punct de vedere?

Ramona Covrig: Poate ca cea mai intalnita plangere legata de finante este despre puterea celui ce detine banii, acesta considerand adeseori ca este mai egal decat partenerul, care contribuie cu mai putini bani sau chiar deloc. Acest tip de inegalitate cultivata duce, de regula, la supracompensare din partea partenerului aflat in pozitie de inferioritate (subiectiva) prin revolta, infidelitate, walking woman syndrome, dica „sindromul femeii care pleaca“ (in cazul in care spre aceasta se indreapta autoritatea partenerului potent financiar).

O alta plangere legata de finante este cea in care unul dintre parteneri este axat, pana la extrem, pe castiguri materiale. Acesta poate functiona dupa una dintre ideile care interfereaza cu cresterea/idee distorsionata de tipul „contez numai daca“: numai daca sunt potent financiar, numai daca le arat celorlalti ca s-au inselat in privinta mea, numai daca ajung in varf, numai daca il intrec pe… (si aici, reperul este, de regula, un parinte punitiv, indiferent, neinteresat sau, din contra, un parinte care a atins un varf financiar pe care, astazi, copilul ajuns adult doreste sa il atinga si el).

Exista, in acest caz, mai des intalnite situatie in care cel ajuns in „varf“, obosit sau istovit de ascensiunea sa, sa ajunga in terapie pentru burnout, depresie, divort, infidelitatea partenerului etc. As adauga si ceva in legatura cu afirmatia ca terapia nu este pentru toate buzunarele. Exista un mit care incurajeaza faptul ca terapia nu este pentru buzunarele oricui, insa o terapie eficienta poate oferi rezultate pe termen lung sau chiar pe toata viata, astfel incat terapia poate fi considerata o investitie, asemeni investitiei facute pentru a calatori, pentru a-ti mobila casa sau orice alta investitie pentru cuplu si/sau familie. Poate ca, de fapt, unul dintre beneficii este chiar stoparea risipirii depozitelor financiare ce s-ar produce daca acel cuplu sau familia se afla in conflict. Ca orice lucru de pe lumea aceasta, totul poate fi si altfel.

Mugur Ciumageanu: Saracia este un motiv si, in acelasi timp, si o piedica in calea terapiei. Sa nu uitam ca psihoterapia nu este un serviciu acoperit de asigurarile de stat, fiind, in general, oferit unor persoane care pot sa si-l permita. Am remarcat, alaturi de alti colegi din bransa, ca dupa instalarea crizei economice s-a modificat oarecum si natura clientelei noastre.

Oamenii continua sa acceseze serviciile psihologice, dar acum atentia este mai degraba centrata pe o investitie pragmatica. Renegocierea onorariilor, orientarea pe rezultate, precum si solicitarea din partea clientilor a unei atitudini transparente a terapeutului cu referire la parcursul terapiei sunt, la ora aceasta, destul de frecvent intalnite in realitatea cabinetului psihoterapeutic.

Pe de alta parte, restristea financiara este si un motiv, de multe ori indirect, insa de terapie – studii extensive arata ca, pentru societatile moderne, exista o corelatie directa intre nefericire (inteleasa tehnic ca tristete si/sau anxietate) si palierul subiectiv de confort financiar.

Pentru societatile care cunosc o bunastare relativa, regresul economic are ca rezultat o „nefericire“ de masa, care poate fi vizibila si adusa in discutie in cadrul relatiei psihoterapeutice. De cele mai multe ori, persoana vine la terapie (si) pentru a gestiona emotii referitoare la nesiguranta financiara in care se gaseste, in special atunci cand are ca termen de comparatie un „inainte“, cand lucrurile stateau relativ mai bine financiar.

Ce sfaturi le dati celor care se plang de cele de mai sus?

Ramona Covrig: Procesul terapeutic este unul de co-terapie, terapeutul incurajandu-si pacientul sa isi asume raspunderea pentru comportamentul sau compulsiv. Pacientul este ajutat sa accepte ca exista ceva in comportamentul tau asupra caruia nu detine controlul si ca este alegerea lui sa abandoneze acest comportament distructiv si pagubos. Procesul este indelungat, incepe ca un dans lent, gradat, devenind pe parcurs un proces intens.

Terapeutul se poate transforma, pe rand, in educator, antrenor sau chiar „consilier financiar“. Incurajarea este foarte utila in toate stadiile terapeutice atunci cand se lucreaza cu adictii. Scopul psihoterapeutului adlerian ce lucreaza cu pacientul cu comportament compulsiv de a cheltui, este acela de a-l ajuta pe acesta sa isi descopere stilul vietii/personalitatea.

Acest lucru se poate face prin analiza stilului de viata si dezvaluirea scopurilor ascunse ce stau la baza comportamentului, in nevoia de a gasi alternative la adictie si de a reorienta comportamentul in directia utila a vietii. Alte scopuri ale terapiei sunt: descoperirea modului in care si-a dezvoltat abilitatile, talentele, inabilitatile, slabiciunile sau relatiile cu altii. Scopul final al terapiei este ca pacientul sa isi reia viata in posesie… controland-o!

Mugur Ciumageanu: Siguranta financiara este, de la un anumit nivel in sus, o chestiune de perspectiva. Indiferent cat de multi dintre noi au saracit recent, in mod absolut, suntem mai bine decat eram acum douazeci de ani sau decat eram cu un secol in urma. Ca urmare, o modalitate de a ne gestiona emotiile referitoare la apasarile financiare este sa invatam sa fim recunoscatori pentru ceea ce avem.

Pierderea bunastarii este, si ea, un capitol delicat, care poate fi tratat ca un doliu, cu tot ce inseamna acompanierea unui doliu: de la negarea acestei pierderi, trecand prin furie si ajungand la acceptarea pierderii. Din acest punct de vedere, nu putem substitui un consilier financiar cu un psihoterapeut, dar suportul psihologic poate sa dezmorteasca resurse emotionale care, prin schimbarea de perspectiva asupra adversitatii, sa genereze fie cai alternative de actiune, fie zone de acceptare.