Roluri pe scena vietii noastre emotionale

Furie, trufie, patetism, frica, autoritarism, idei fixe – nimic din toate acestea nu ne este strain. Sunt mastile noastre emotionale pe care le schimbam des; unele ne sunt mai dragi, pe altele nu le suportam nici la noi, nici la cei din jur. Cum putem trai cu noi, cu ceilalti, in acest teatru emotional?

De cate ori nu vi s-a intamplat sa spuneti „ah, ce m-a enervat X!“, „cand ma gandesc ca ma intalnesc iar cu el/ea, ma apuca nervii!“ sau „daca deschide iar aceeasi discutie, ma irita la culme!“? Daca va ganditi la sinonime precum „ma infurie“, „ma irita“, „ma deprima“, „ma demotiveaza“, „ma agreseaza“ (si lista poate continua), atunci veti reconstitui o paleta generoasa de situatii din viata voastra, in care ati simtit acest lucru.

Realismul normalitatii

Adevarul este ca nu e usor sa ne intelegem unii pe altii. Avem un creier care e implicat in nasterea logicii si ratiunii, dar si in producerea emotiilor. Balanta starilor noastre, dar si a comportamentelor noastre, inclina in mod natural intr-o parte sau alta. Cu totii suntem predispusi spre tipuri de trairi sau reactii pe care le regasim in toata puterea lor de manifestare la persoanele cu probleme psihice recunoscute „oficial“.

Psihologul J.B.Wolfe spunea, de altfel, ca „nu exista fiinta umana care sa nu aiba o trasatura nevrotica. Toti suntem nevrotici, deoarece normalitatea nu exista decat ca o limita ideala a comportamentului uman. […] Functia igienei mentale nu este sa produca ingeri, ci sa previna ca fiintele umane, din carne si oase, sa isi strice activitatile si sa plonjeze intr-o nefericire inutila“. Asa se intampla ca, in intalnirile noastre zilnice cu oamenii din jurul nostru, au loc ciocniri intre diverse tipuri de personalitati, fiecare cu provocarile si cu reteta ei de buna functionare.

Speriosul

G, 34 de ani, recunoaste: „Da, se poate spune ca sunt anxios, dar ma tratez! […] Insa trebuie sa mai spun ca, din pricina anxietatii, ma aflu intr-o continua tensiune. […] In fata unei probleme reale ma pot descurca, dar ce nu-mi da pace este gandul la ceea ce s-ar putea intampla. Chiar daca nu am griji, mi le fac singur. Iar vara trecuta este un exemplu: totul mergea bine, avusesem un an bun, eu si sotia mea ne intelegeam bine, vacantele pe care ni le petreceam cu copiii erau excelente si, efectiv, nu aveam niciun motiv de ingrijorare. Ei bine, au inceput sa ma framante ganduri de genul: nu cumva vreunul din copii suferea de o boala grava? Cum vedeti, nu se termina niciodata“. Daca nu va amintiti povestea drobului de sare, sigur ati intalnit vreodata pe cineva al carui nume parea sinonim cu ingrijorarea. Intr-adevar, anxiosul seamana cu leul din povestea Vrajitorul din Oz.

Unde curaj nu e…

Neasumandu-si sau chiar necunoscandu-si puterile decat, eventual, in confruntarea efectiva cu un pericol, acesta isi traieste viata intr-o stare cvasipermanenta de presiune, ca sub amenintarea unui pericol. Anxiosul este un maestru al scenariilor negative proiective. „Daca“ – urmat de o poveste pesimista, adesea de o logica ce iti poate rascoli optimismul – este cuvantul de ordine.

De la precautie excesiva, la planificari sau la diferite manifestari ale sistemului nervos hipervegetativ (semne ale panicii: tremurat, transpiratie, stare de lesin etc.), speriosul, prin definitie, poate reprezenta o provocare nu doar pentru propria viata, ci si pentru cei din jur. „Dintotdeauna“, spune C., 28 de ani, „o stiu pe mama nelinistita. Isi facea sange rau din orice. Chiar si acum, cand merg pe la ea, vrea sa stie ora la care vin si, daca se intampla sa intarzii zece minute, incepe sa isi inchipuie ca am avut un accident de masina.“

Cum reusesti sa obtii un echilibru intre nevoile de securitate ale anxiosului si nevoia ta de libertate? Iata si sugestia: respecta-i temerile, dar nu i le incuraja! Nu bagateliza ceea ce simte, nu ironiza fricile sale, dar fii discret, calm, stai departe de ele printr-o atitudine relaxata. O eventuala discutie realista despre subiectul delicat, o gluma lipsita de rautate, un haz de necaz plin de vitalitate, o incurajare pot avea urmari foarte bune. Energia buna din spatele mesajului va fi in avantajul tuturor.

Buricul pamantului

Unii oameni par sa epateze cu stralucirea lor. Sarmanti, frumosi, la moda, inteligenti, bogati sau sociabili; indiferent de atuurile care ne vin in minte, si acest gen ne este, poate, mai familiar decat, uneori, discretul anxios. Sigur ca falsa modestie este o forma de ipocrizie si ca este bine sa fim constienti de meritele noastre. Cu toate acestea, unele persoane par centrul Universului.

Pare ca nu mai exista nimeni si nimic altceva in jurul lor decat pentru a le contempla gloria. „A. mi se pare un tip fermecator. Insa deseori devine obositor cu felul lui de a vorbi, mereu doar despre ce face si ce poate el, despre cat de mult e apreciat. Orice subiect am aborda, nu stiu cum se face, dar pana la urma sfarseste prin a gravita in jurul lui. Inutil sa sper vreodata ca nevoile sau meritele mele ar putea fi o tema de conversatie“, spune M., 32 de ani, despre fostul ei logodnic.

Cand se trage cortina…

Narcisicul traieste o conditie paradoxala. Pare extrem de sigur de sine, de valoarea si calitatile sale. Stie sa isi dozeze si etaleze aceasta siguranta cu o precizie care il scuteste cel mai adesea de penibil, ba poate starni chiar admiratie, simpatie. Pe de alta parte insa, cand luminile se sting, cand privirile celor din jur se indeparteaza de la scena pe care se afla, increderea vedetei pare ca se naruieste. Lipsit de recunoasterea celorlalti, narcisicul nu se mai vede pe sine in aceeasi lumina stralucitoare. Rezultatul? Variat ca stil si intensitate: furie, ironie, patetism – fata de cei care si-au intors fata de la el; deprimare, frustrare – in viata interioara.

Ce poti face pentru a putea ajunge la un acord cu o astfel de tipologie? In primul rand, stima de sine si un bun echilibru interior iti sunt de mare ajutor, protejandu-te de sentimentul ca nu prea contezi – tu sau nevoile tale. Acestea este bine sa se reflecte intr-o atitudine rabdatoare, calma, fara critici explicite, care sa controleze discret reactiile narcisicului: o lauda bine plasata, fara exagerari, o atentie reala, dar moderata. O abordare calma, coerenta, fata de sine il va ajuta si pe narcisic (chiar daca el nu stie asta) si, cu siguranta, te va feri pe tine de riscul de a fi redus la stadiul de simpla oglinda pentru nevoia lui de (auto)recunoastere.

Cel cu idei fixe

Va poate fi sef, poate a fost profesor sau parinte. Si ati simtit mereu ca, orice ati face, nimic nu este suficient de bine si de pus la punct. Intotdeauna parca lipsea ceva. Parca nu abordati problema suficient de serios si planificat. Sunt, intr-adevar, persoane care iti dau sentimentul ca orice ai avea de rezolvat presupune o dedicatie si o ordine specifica trupelor militare de elita. Puteti asuda pe un proiect, dar intotdeauna obsesivul perfectionist (caci despre aceasta tipologie mixta vorbim aici) va gasi o hiba, fie ea si microscopica.

„Este incredibil cum numai procedurile si metodele ei sunt cele mai eficiente si cum poate calcula totul la milimetru, chiar si atunci cand vorbim despre lucruri firesti, relative, normale, ca emotiile sau distractia. Am impresia uneori ca stau cu un robot, care imi pandeste la cotitura fiecare mica scapare, care umbla la el cu o agenda, pe care isi noteaza planuri elaborate, iinainte de a se apuca de orice“, povesteste, frustrat, N., 45 de ani, despre partenera lui de viata.

Jumatatea plina a paharului…

Personalitatea obsesiva, in special cea dominata de imperativul perfectiunii, al normei, are, desigur, avantajele sale. Putem fi intotdeauna siguri de eficienta si seriozitatea unor astfel de oameni. Ne dorim sa ne ducem linistiti la culcare stiind ca lasam un proiect pe mana lor. Dar excesul unei astfel de atitudini poate determina o anumita rigiditate emotionala fata de sine si de ceilalti si, implicit, o anumita lipsa de intelegere si sensibilitate. Rezultatul? Autoritarism, comunicare ineficienta, stangacie emotionala, stres relational.

Un sef de acest fel poate fi o pacoste. O persoana cu rol de formare in anii copilariei poate inhiba si intimida, avand o proasta influenta asupra creativitatii, spontaneitatii, capacitatii de relaxare. De multe ori, obsesionalul perfectionist poate fi dominat si de ideea controlului asupra oamenilor, proiectelor, contextului. Daca, pentru el, aceasta constipare emotionala si stare de alerta excesiv ordonata poate fi o sursa de linistire pentru cei din jur, rezultatul este taman pe dos.

Ce poti face, atunci, cu astfel de oameni? In primul rand, le poti folosi calitatile, dar cu moderatie, sugerand discret ca pot avea incredere in tine si pot renunta, astfel, la un control si o ordine excesiva. Ca si anxiosul, obsesionalul perfectionist se simte bine lasat in mediul sau predictibil; odata creat cadrul de confort, il poti distrage in mod echilibrat, pe alocuri, din anumite zone de control, aratandu-i ca se poate bizui pe tine.

Si lista poate continua

Dependentii, personalitatile paranoide, deprimatii, antisocialii – toate aceste masti si altele sunt ale noastre, ale tuturor, si le purtam, mai mult sau mai putin constient, fiecare dintre noi la un moment dat. Ele nu ne fac mai buni sau mai rai, sunt doar dovezi ale varietatii personalitatii umane si ale nenumaratelor influente care ne transforma de la o zi la alta.

Daca ar fi sa gasim o reteta comuna, un ingredient esential care „face bine“ in experienta noastra cu orice tipologie, atunci ea ar fi bunul ehilibru personal. Odata rezolvate problemele noastre emotionale, comportamentul nostru fata de cei din jur va fi calm, egal cu sine, pozitiv; trairile negative nu vor mai fi proiectate asupra celor din jur si nu vor genera, astfel, reactii negative. Rezistenta noastra fata de lipsurile comportamentale ale altora va creste.