Romanii si traiul din comunism

„Si eu am trait in comunism…“ este o emotionanta carte cu confesiuni si amintiri ale celor care cumparau paine pe cartela si indurau frigul, fara a-si pierde umorul. Primim detalii chiar de la editoarea si scriitoarea ei, Ioana Parvulescu.

 

Psychologies: De ce o carte despre traiul in comunism? Furie? Nostalgie?

Ioana Parvulescu: Tocmai am venit de la Zagreb, unde am descoperit ca acolo exista Muzeul despartirilor (The Museum of Broken Relationships).

Cu obiecte care tin de trecut, de trecutul unui om care a trait o trauma si s-a despartit si de obiectul care ii amintea de asta, scriindu-i povestea: carti si carti de joc, simpatice papusi de plus, inele si tot soiul de alte ramasite ale relatiei care s-a desfacut.

Asadar, un lucru atat de fluid ca memoria e fixat cu ajutorul unor obiecte si al unor povesti, ca sa nu fie uitat, ca sa nu fie repetat, dar si ca sa te poti vindeca.

Cartea Si eu am trait in comunism e asa ceva, doar ca, in locul obiectelor, avem aici 20 de capitole de viata cotidiana: acasa, la serviciu, transportul in comun, dragostea, problemele medicale, mancarea si bautura si asa mai departe, si povestile lor.

Scopul e acelasi: despartirea definitiva, memoria, vindecarea. De remarcat ca, pentru unii, nu prea multi, comunismul a fost chiar „o poveste de dragoste“ nepotrivita. Pentru cei mai multi a fost, insa, cu un cuvant vechi, care-mi vine acum in minte, o silnicie.

 

Cum va explicati nostalgia unora pentru vremurile de atunci? Cum se poate sa nu ii deranjeze lipsa libertatii de atunci?

I. P.: Mie mi-e clar un lucru: omul nu este niciodata multumit cu vremurile pe care le traieste. Asa si e, la urma urmei, nu s-a vazut inca o lume buna din toate punctele de vedere si pentru toata lumea!

Cum sa spun, daca-l citesti pe Topirceanu, cu Minunile Sfantului Sisoe, vezi ca nici macar Raiul nu-i multumeste pe locuitorii lui: le este dor acolo de niste ardei iute, Sfantul insusi „jinduieste dupa durere si usturimi“.

Exista o categorie destul de larga de oameni care se induioseaza de ei insisi in trecut, care „se regreta“: copii, adolescenti, tineri, prima boacana, prima dragoste, o excursie cu prietenii sau mai stiu eu ce.

Acestia pun in paranteza orice altceva, partea istorica, raul, si isi regreta viata scursa, inchipuindu-si insa ca regreta lumea veche. E o confuzie.

Mai e ceva: in comunism, binele si raul erau mai clar delimitate si se crease un fel de solidaritate intru bine. Am observat ca pana si activistii de partid sau politrucii ii admirau pe oamenii „de bine“, cum se spunea pe atunci, pe oamenii curajosi sau macar demni.

Asta s-a pierdut dupa 1990, cand lucrurile au inceput sa se incurce si admiratia s-a subtiat. Insa, intr-adevar, pe-atunci, tot ce se intampla, se intampla in cusca, cu gratiile, fie si nevazute, de jur-imprejur.

Era ca la gradina zoologica, dar una lipsita de spatiu si de fonduri, cu animale bolnave si jigarite. Pentru unii, adaptarea sau readaptarea la libertate a fost, pur si simplu, o batalie prea grea, erau prea obositi ca s-o mai poata duce.

Ar fi preferat pur si simplu sa moara asa, in cusca lor, sa nu fie nevoiti sa se descurce cu libertatea. Trebuie sa spun ca sunt cei care-mi rup inima cel mai mult, pentru ca pe acestia comunismul i-a strivit sufleteste. S-au bucurat in clipa cand s-au rupt gratiile, dar apoi au ramas pe loc, in fosta lor cusca.

 

Ce lipsea din vietile tuturor (firul rosu al confesiunilor din carte) si care erau placerile vinovate?

I. P.: Viata este – aproape clipa de clipa – o lupta, vorba poetului, si arareori lupta asta e simpla. Intotdeauna m-am intrebat daca exista oameni care au avut un trai linistit, fara zbateri, toata viata.

Dar eu n-am dat de asa ceva nici in vietile din familia mea, nici in documentele pe care le-am citit despre alte vieti, chiar niciodata! Din afara, unii par mai linistiti, dar dinauntru nu se vede la fel.

Numai ca, de obicei, tu poti sa-ti orientezi lupta asta catre un scop pe care ti-l alegi (sau il accepti de la oameni in care crezi), iar daca n-o nimeresti din prima incercare, o iei de la capat.

Diferenta in comunism era ca nu aveai literalmente de ales, erai obligat sa te zbati ingrozitor pentru lucruri trupesti elementare, pentru un strop de paine (nu e metafora), pentru o urma de carne, pentru o cafea adevarata, nu „nechezol“, pentru vitamine elementare si, iarna, pentru o urma de caldura.

Frigul indurat in comunism mi s-a infipt in creier, definitiv! Nu numai mie! In Elvetia, unde am stat cu o bursa de cateva luni (o, n-as fi visat in veci sa fie posibila o luna in Elvetia, in comunism!), s-a oprit odata caldura, din greseala, in cladirea bursierilor.

In timp ce occidentalii nu s-au sinchisit, un compozitor ungur, care apucase multi ani de comunism, a venit la mine disperat, sa luam masuri. Si eu eram la fel de coplesita. Erau traumele, urmele comunismului.

Asadar, lipseau lucrurile elementare fizice, medicale, igienice. (Bunicul meu, medic, care profesase ani buni si in interbelic, venea acasa cu painea si o dadea prin flacara, un excelent dezinfectant, pentru ca vanzatoarele de paine, cu maini nu intotdeauna curate, o apucau cu degetele goale.) Dar sensul acestei batalii zilnice lipsea.

Placeri? Orice spartura in sistem, care-ti permitea fie o gura de aer liber, fie un lucru necesar supravietuirii trupului.

O carte interzisa, o calatorie in strainatate, desi treceai prin multe chinuri ca sa obtii aprobarea si calatoreai aproape fara bani; o cafea adevarata; si prietenia, si critica regimului comunist, si bancurile cu Ceausescu.

 

Care e relatia cu timpul, in sens larg? Ce se desprinde din acele confesiuni? Suntem pur si simplu atasati de tinerete, oricum ar fi fost?

I. P.: Nu, cei 95 de autori din aceasta carte – fie ei cunoscuti sau necunoscuti, din generatii mai vechi sau mai recente, muncitori, sau actori, sau medici, sau scriitori – nu regreta timpul trecut.

Dimpotriva, traducatorul si scriitorul Florin Bican, de pilda, chiar spune in minibiografia finala, ca se bucura zi de zi ca a scapat din lumea aceea. Este si cazul meu.

Trebuie sa recunosc ca, intr-un sens, generatia mea, a celor care aveam pana in 30 de ani la Revolutie, a fost privilegiata. Pana la 30 de ani, traisem destul de rau ca sa putem constientiza libertatea si sa-i savuram toate posibilitatile.

Eu, de pilda, nu ma plictisesc de ele nicio clipa: ma bucur si eu, in fiecare zi, de lumina, de caldura, de mancare si de cafea, dar si de faptul ca, iata, pot spune si scrie ce vreau si ce cred.

Interviul, de pilda, era o forma de comunicare aproape disparuta din presa comunista, pentru ca „a intreba“ si „a raspunde“ presupun libertate.

Interviul era o bomba potentiala, asa ca s-a preferat renuntarea la el, dupa ce, in perioada interbelica, ajunsese la forme foarte rafinate. Sa ne bucuram de interviuri, sunt splendide forme de libertate!

 

Ce tip de umor prindea pe atunci si a cazut in desuetudine dupa Revolutie?

I. P.: Un lucru uitat azi sunt epigramele. Imediat dupa instalarea comunismului, mai circulau epigramele, mai ales ca aveam si un maestru al genului: Pastorel Teodoreanu.

In anii ’50, epigramele lui amendau toate mizeriile si toate lasitatile si circulau oral, ca folclorul, iar asta a dus la arestarea autorului.

Intre tintele lui preferate erau Petru Groza si supunerea lui fata de sovietici; apoi un personaj hilar si grobian ca ministrul Zaroni; Sadoveanu, al carui obraz, spune Pastorel, era ca talpa bocancilor; poetii proletcultisti Veronica Porumbacu si Marcel Breslasu.

Erau lucruri spuse pe sleau, uneori si fara perdea, alteori fine, intelectuale. Imi amintesc ca in familia mea circula una: „Caligula imperator,/A facut din cal senator!/Petru Groza, mai sinistru/A facut din bou, ministru“.

Pastorel, personaj iubit de romani pentru ca iubea viata si vorbea liber, curajos, nu s-a abtinut sa le spuna chiar in fata judecatorilor lui, sa improvizeze epigrame subversive, si a intrat in inchisoare.

Apoi, desigur, erau bancurile. Mici anecdote, de cele mai multe ori politice, subversive, care spuneau lucruri altminteri imposibil de zis.

Inca tot nu stiu cine le compunea si in ce masura nu erau cu doua taisuri, adica un mijloc pentru Securitate de a vedea cine de ce parte e.

Cert e ca eu n-am intalnit niciodata un om care sa nu rada de un banc politic sau sa se delimiteze de ele. Eu cred ca romanii nu si-au pierdut umorul, ii vad in orice situatie si azi, asta chiar tine de firea noastra.

 

De ce se vede parca o intensa dorinta de a uita ce a fost? Stiut fiind ca cei care nu integreaza trecutul il vor repeta?

I. P.: E de inteles, nimeni n-a scapat fara rani din comunism. Si sa-ti tot zgandaresti durerea…

Dar cred ca acum, dupa peste un sfert de veac trecut de la schimbarea regimului, se poate privi inapoi ceva mai linistit si in acelasi timp cu neliniste, exact in acest scop: ca sa nu mai repeti greselile trecutului.

Roata istoriei se poate invarti oricand intr-o directie gresita si, daca stii unde duce o anumita tendinta, poti s-o blochezi la timp.

 

Care sunt cele mai simpatice si mai amuzante in­­tamplari din viata dvs. sub comunism?

I. P.: Acum ne putem amuza de ele, dar atunci nu erau deloc amuzante! Una dintre ideile care ma obsedeaza si pe care o repet foarte des, este ca muza comediei si cea a tragediei au, in reprezentarile plastice, acelasi rictus.

La fel, cand auzi un hohot (se poate face un experiment pur auditiv): nu stii sigur daca e de plans sau de ras, ele seamana pana la confuzie. N-am sa spun, de aceea, o intamplare proprie.

Dau alte doua exemple din carte, la intamplare. O fiziciana, colega a scriitorului de azi Vlad Zografi, pe atunci absolvent al Facultatii de Fizica, si-a spalat un pulover, intr-un camin din Mioveni.

L-a pus pe sarma la uscat, dar a dat gerul, nu era deloc caldura in cladire, asa ca puloverul a inghetat pe sarma si a ramas asa pana in primavara, cand a venit dezghetul.

Alta, a lui Razvan Petrescu (pe-atunci membru al unei for­matii rock): Nunta cu cantec. „Anii ’80, o iarna tare friguroasa, restaurantul Berlin, pe la opt seara, caloriferele complet reci. O nunta.

Cantam pe scena la chitara si vedeam spatiul de la parter al restaurantului ca pe un tub, in care, asezati la mese de o parte si de alta a culoarului central, nuntasii asteptau sosirea mancarii, nemiscati si scotand aburi pe gura.

Cu paltoanele pe ei, cei mai multi nu-si scosesera nici caciulile, stateau ca niste statui, pentru a nu pier­de nimic din caldura corpului. La inceput, cand nu aparusera ospatarii, cadrul era cu totul static, o fotograma cenusie si absurda.

Cand au venit fripturile – din care ieseau aburi mici si desi –, s-au repezit cu totii sa le mestece cat mai repede, sa nu se raceasca.

Nu mai tin minte ce cantam, ci doar ritmul indracit. Dar nu muzica a dus la inviorarea celor din sala, ci bautura. Dupa mai multe pahare, unii au inceput sa danseze. Cu paltoa­nele pe ei.

Cum tot nu parea sa mai conteze, le-am cantat jazz-rock, chitara, basul si tobele purtand geci imblanite, orga electronica – un alain delon.

Dupa vreo ora, cativa nuntasi si-au scos caciulile. Petrecerea a mai durat putin, apoi localul s-a inchis pentru economie la curent electric.“

 

Exista lectii despre viata din comunism ce se pot desprinde si invata? Si pe care le doriti predate, cu subtilitate, in carte?

I. P.: Nu vreau ca aceasta carte, – Si eu am trait in comunism, sa fie una didactica, desi multi cititori au sugerat ca ar trebui sa intre in programa de istorie, macar ca recomandare de lectura.

As prefera, asa cum am spus si in prefata cartii, sa fie pe post de vaccin. Si sa-ti vaccinezi copiii e obligatoriu, daca nu esti salbatic si iresponsabil. De aceea, am dedicat cartea mai ales „copiilor nostri“.

 

Ioana Parvulescu preda literatura romana moderna la Facultatea de Litere din Bucuresti.
A fost, timp de 18 ani, redactor la Romania literara, unde a scris saptamanal. In 2013, a obtinut Premiul Uniunii Europene pentru Literatura.

Si eu am trait in comunism de Ioana Parvulescu, Editura Humanitas

A consemnat Iuliana Alexa

Foto: shutterstock.com