Sa acceptam timpul doliului

Timp de mai multe saptamani M., 34 de ani, se trezea noaptea si plangea in baie, cu suspinele inabusite intr-o batista.

„Nu voiam sa il trezesc pe sotul meu si nici sa o ingrijorez pe fetita mea de sase ani, care a suferit oricum la pierderea unchiului ei.“

M. si-a pierdut fratele mai mare, pe care il adora, intr-un accident de masina. Timp de opt luni s-a inchis in ea insasi pentru a nu se lasa invadata de emotii si mai ales pentru a le ascunde altora durerea ei.

Ea continua: „Putin dupa moartea lui, seful meu mi-a spus sa imi iau niste zile de concediu, pentru ca este important sa imi fac doliul.

Atunci am simtit prapastia care ii separa pe cei care au pierdut pe cineva de restul lumii. Durerea nu se vindeca precum gripa, sa iti treaca in zece zile… asta nu are niciun sens.“

Nu intamplator cuvintele „a face doliul“ sunt destul de prost traite de majoritatea celor indoliati. „Este o expresie ambivalenta“, spune Christophe Fauré, „pentru ca in acelasi timp in care este recunoscuta pierderea, deci durerea, ea invita la uitare.“

Pentru Fauré, a face doliul implica faptul ca ne debarasam repede de durere pentru a nu-i mai incomoda pe ceilalti. Aceasta formula s-a substituit celei a lui Freud, „travaliu de doliu“, aminteste psihanalista Marie-Frédérique Bacqué, inlocuire legata, in societatea noastra, de o tentativa permanenta de refulare.

In cultura placerii de azi, cea a productivitatii si controlului, indoliatul este ca un bolnav, el deranjeaza, pentru ca ne aminteste mereu de ceea ce vrem sa uitam: de moarte.

Dar pentru a reveni la viata, trebuie mers direct la durere, avansat in doliu si integrat, afirma psihanalista. Acest fapt cere in primele momente acceptarea refuzului, pierderea controlului, pentru a trai pana la capat emotiile pierderii.

Intre viata si moarte

Freud, in Doliu si melancolie, prezinta atenuarea progresiva a durerii, datorata pierderii unei persoane iubite, ca pe terminarea unui drum interior lung. Lung sau dureros, in functie de persoana.

Dupa el, dupa socul mortii si diverselor emotii care urmeaza (toate marcate de lipsa de interes pentru lume si pierderea capacitatii de a iubi si de a actiona), psihismul celui indoliat termina prin a se gasi parca la mijloc de drum.

Eul sau va urma destinul celui pierdut prin moarte sau va rupe legatura si se va reinvesti in viata?

Cu cat fiinta disparuta (dar poate fi si un ideal politic sau un serviciu) ne-a definit, cu atat mai mult disparitia ei este simtita ca o lovitura vitala, ca si cum firul care ne tinea in viata nu mai este.

Aceasta a fost si impresia unei femei de 45 de ani care, cu 12 ani in urma, si-a pierdut copilul de trei luni. „Am simtit, in ziua inmormantarii, ca ceva din pantecul meu se rupe si il urmeaza in mormant. Apoi, un an de zile, am fost ca un zombi, nu mai traiam.“

Travaliul de doliu inseamna desprinderea destinului personal de al celui disparut si elaborarea unei legaturi noi cu acesta.

„Traversarea acestui drum nu inseamna ruperea de fiinta pe care am iubit-o“, spune Marie-Frédérique Bacqué. „Inseamna sa ii acordam un alt loc in sufletul nostru, un loc ce nu ne impiedica sa traim, sa iubim si sa actionam.“

Un drum care ia timp

Psihanaliza insista asupra lentorii si complexitatii acestui proces: „Doliul este incomprehensibil, nu il putem accelera sau arde etapele. Nu cunoaste timp, are faze intense si reveniri, opriri… Nu putem decat sa fim disponibili pentru a-i permite miscarile acestea.“

A fi disponibil inseamna sa traim fara constrangeri ceea ce simtim. B. avea 17 ani atunci cand i-a murit tatal, de atac de cord. „Era un mare hedonist si mare fumator, i-am reprosat mereu lipsa de vointa in a renunta la fumat. Timp de cateva luni, ca pentru a ma razbuna, si intr-un acces de autodistrugere, am fumat aproape doua pachete pe zi. Apoi m-am oprit, furia mea incetase, durerea m-a invadat brutal.“

Specialistii sunt unanimi: fiecare caz e singular, fiecare traverseaza doliul in stilul propriu. „Uneori, persoana se crede vindecata, apoi recade si se panicheaza ca este din nou prinsa intr-o durere intensa. Este normal, drumul nu este nici liniar si nici rational.